Pățaniile armatei române. Războiul în care soldații români au plecat ca la nuntă și erau pe cale să se învingă singuri

Cea mai hilară campanie militară la care au participat vreodată românii a fost cea din Bulgaria din 1913. Memoriile vremii oferă un tablou jenant al unei armate care aproape s-a bătut singură din cauza nerespectării măsurilor sanitare și care a îmbolnăvit trei sferturi din țara vecină. 

Pe 10 august, la București, era semnat tratatul de pace cu Bulgaria. Se încheia cel de-Al Doilea Război Balcanic, un conflict regional, care consfințea statutul Regatului României ca putere balcanică și arbitru politico-militar zonal. Un succes total pentru români, soldat cu un câștig teritorial important. Mai precis, în urma tratatului de la București, România primea de la Bulgaria întreaga Dobrogea de Sud, cunoscută drept Cadrilater. Adică un teritoriu de 6.960 de kilometri pătrați cu o populație de peste 280.000 de locuitori, inclusiv fortăreața Silistra, orașele Turtucaia și Balcic.

„România a ieșit din Conferința de pace nu numai cu mai mult teritoriu, ci și cu un prestigiu sporit și un nou simțământ de încredere în sine, ceea ce a făcut și mai puțin probabil decât înainte ca politicienii și opinia publică să consimtă la o tutelă austriacă”, preciza și istoricul Keith Hitchins. În ciuda câștigurilor teritoriale și importanța politico-diplomatică a victoriei României din cel de-Al Doilea Război Balcanic, această campanie a fost probabil cea mai jenantă și caraghioasă din istoria militară a românilor. A scos la iveală lipsa totală de pregătire logistică și militară a armatei române, incompetența corpului ofițeresc și o inconștiență crasă, prefigurând dezastrul din anul 1916. 

Lupta pe cadavrul Imperiului Otoman

Pentru a înțelege mai bine ce s-a întâmplat cu armata română în Bulgaria, vom prezenta foarte pe scurt, problema războaielor balcanice. Conflictele au avut loc în perioada 1912-1913 și au apărut pe fondul constituirii statelor naționale în Balcani, după ultimul război ruso-turc din 1877-1878 (cunoscut în România drept Războiul de Independență). Inițial, statele care formau Liga Balcanică, adică Serbia, Muntenegru, Grecia și Bulgaria, au cucerit teritoriile otomane rămase în Balcani, Macedonia și Tracia. Muntenegru a pornit primul război balcanic, atacându-i pe otomani la 8 octombrie 1912. Grecii, bulgarii și sârbii au atacat la rândul lor alte provincii otomane din Balcani. Albania, Macedonia și Tracia au căzut în mâinile statelor din Liga Balcanică. Războiul s-a încheiat cu pacea de la Londra. După ce i-au scos pe turci din Europa (cu excepția peninsulelor Chatalja și Gallipolli), statele din Liga Balcanică au început să se certe pe teritoriile luate de la otomani.

Mărul discordiei a fost Macedonia, teritoriu dorit de bulgari, sârbi şi greci. Grecii și sârbii au încheiat un pact pentru a se pune la adăpost de expansionismul bulgar. Bulgaria visa să ocupe întreaga Macedonie și, deși era un stat tânăr (independent doar din 1909), dorea să devină forța dominantă a Balcanilor. Rușii abia așteptau la rândul lor să intervină în conflict. Așa s-a iscat în anul 1912 al doilea război balcanic. Bulgarii au început luptele cu grecii și sârbii în nordul Macedoniei. Românii, neutrii în primul război balcanic, se pregăteau și ei de război. Oamenii politici din România erau nemulțumiți de faptul că bulgarii nu le-au dat Silistra, prețul neutralității lor în Primul Război Balcanic. În plus, expansionismul bulgar îi îngrijora pe români. Nu de puține ori oficialii bulgari și-au exprima dorința de „recupera” Dobrogea.

Oficial, al doilea război balcanic a început pe 30 iunie 1913, atunci când Bulgaria și-a atacat, fără nicio declarație de război, foștii aliați, pe greci și sârbi. În Parlamentul României curgeau discursurile belicoase, încărcate de un patriotism pe alocuri demagogic. Prilejul oportun s-a ivit curând. Franța și Rusia și-au dat acordul de intervenție și arbitraj a României. În doar patru zile, până pe 6 iulie, au fost mobilizați peste 430.000 de soldați români. La 10 iulie s-a dat acordul de intrare în Bulgaria. România păstra imaginea unei forțe militare redutabile care și-a câștigat faima în Războiul din 1877-1878. Trecuseră însă trei decenii și jumătate de la Plevna și Grivița.

La război ca la nuntă. „Mai lipseau lăutarii”

„La 23 iunie, zi senină şi călduroasă de vară - clopotele bisericilor şi trompetele uitate şi ruginite, ce stau spânzurate în cine ştie ce ungher din primăriile satelor, începuseră să sune alarma şi să cheme toată suflarea românească, de la un capăt la altul al ţării, se ridică, ca un singur om, şi într-un elan cum nu s-a mai văzut, izbucni în chiote şi urale de bucurie”, precizau Constantin Sătcoeanu şi Dumitru Serbescu Lopătari în lucrarea "Regimentul 7 Artilerie - cincizeci de ani de viaţă. Însemnări, fapte şi povestiri trăite”. Dincolo de idilicul prezentării, se ascundea o mobilizare în pripă, a unei armate de strânsură, prost echipată și dotată logistic pentru un război. 

„Armata română nu era, cu adevărat, pregătită și echipată de război”, preciza și istoricul Ioan Scurtu. De altfel, plecarea la luptă și trecerea Dunării în Bulgaria oferea niște imagini caragialești, denotând o lipsă totală de seriozitate în abordarea unei campanii militare. Printre cei mobilizați se afla și Constantin Argetoianu( cunoscut om politic și diplomat român), în calitate de medic. Argetoianu va lăsa posterității imagini memorabile privind hilarul campaniei românești din Bulgaria. „Lipsa oricărei griji da malului românesc o înfățișare de chermesă; vremea era splendidă și soarele nu ardea prea tare: învălmășeala de soldați, de civili, de chesoane, de cai, de automobile pline cu cucoane îmbrăcate de vară și cu umbreluțe albe își împingea și-și despica talazurile într-o atmosferă de veselie, de euforie, și de flecărie ce nu avea nimic comun cu emoțiunile și cu reculegerea unui început de război. Nu lipseau decât vânzători de programe și lăutari”, scria acesta despre trecerea armatei române la Bechet. Toți se credeau „Peneș Curcanul„ și visau la mari vitejii prin Bulgaria, ca-n 77. 

Soldați pe jumătate echipați, instrucție cu cârje printre „biserici și cruci”

Armata română din 1913 era departe de cea din 1877. Era strânsă pe repede înainte. prost echipată și fără logistică adecvată. Unii soldați nici nu aveau arme sau echipament complet, mai ales cei din regimentele sanitare. Nu mai vorbim de lipsa cantinelor mobile sau a unui sistem sanitar eficient. Românii plecau cu flori, bezele trimise de cucoane din trăsuri, patriotism, dar într-o dezordine totală. „Dezordinea era mare și nimeni nu știa nimic(....) La întrebările mele, ofițerii, gradații şi soldații răspundeau dând ‘din umeri; nimeni nu-mi putea da o informație”, preciza Argetoianu.  O parte a ofițerilor erau incompentenți și deloc adaptați războiului. Nici măcar nu înțelegeau rostul companiei pe care o conduceau. De exemplu, maiorul Constantinescu care comanda compania de sanitari. Deși nu avea materiale sanitare și nici ambulanțe bine organizate( care erau niște căruțe trase de cai), maiorul Constantinescu făcea un soi de instrucție cu sanitarii. Erau scene desprinse parcă din filmele de comedie.

„Își așezase compania pe trei rânduri cam egale: primul rând format din elementele active cu uniformă completă şi cu puști, rândul al doilea din rezerviști cu tunică, dar fără pantaloni militari, nici cizme, nici puști, iar rândul al treilea din rezerviști mai puchinoși, fără tunică, fără pantaloni de uniformă şi fără cizme şi bineînțeles fără puști.Celor fără puști li se încredințase o stinghie de brancard sau o cîrjă cu care executau mișcările comandate de maiorul Constantinescu, într-o ploaie de cruci şi de dumnezei. Era o viziune comică care reamintea revistele regilor africani reproduse prin ilustrate”, scria Argetoianu. La toate acestea se adăugau condițiile precare din Bulgaria, plus lipsa de educație sanitară a soldaților și ofițerilor. „E stabilit că soldatul român e foarte murdar şi se hrăneşte fără să facă alegerea mâncărurilor: mămăliga nefiartă, fructe şi verdeţuri crude, bea apă chiar murdară şi altele”, scria medicul bulgar Russeff, șeful serviciul sanitar. Situația era mai degrabă tragico-comică. Armata română a fost trimisă în Bulgaria cu muniție doar pentru câteva zile de luptă.

„Asigurarea cu muniţie era insuficientă, ea ajungând doar pentru câteva zile de luptă. Astfel, fiecare armă dispunea de 720 cartuşe, pentru mitralieră existau 48 000 de cartuşe, pentru fiecare tun calibrul 75 mm, 1 100 lovituri, pentru fiecare obuzier de 120 mm, erau doar 500 de proiectile. Cele mai mari neajunsuri erau la materialul sanitar, care lipsea practic la unităţi şi mari unităţi31, precum şi marele şi micul echipament”, scria specialistul în istorie militară Petre Otu în articolul „ Consideraţii privind capacitatea operativă şi acţiunile Armatei Române în anul 1913”, din cartea „Al doilea război balcanic”.

La rândul său, Argetoianu era tranșant. Acesta preciza că armata română a fost trimisă cu inconștiență în Bulgaria fără ca cineva să se preocupe de echipament. „Nimeni, dar absolut nimeni nu s-a preocupat de armamentul şi de echipamentul nostru; nimeni nu şi-a pus întrebarea dacă armata noastră va fi în stare să facă faţă unui adversar serios; nimeni nu s-a preocupat despre stările sanitare din Bulgaria, despre posibilitatea unei molipsiri a trupelor şi despre combaterea ei. Toată lumea politică se ocupa numai de combinaţiuni ministeriale”, scria acesta. 

Românii aproape s-au învins singuri în Bulgaria

Norocul românilor a fost că armata bulgară era ocupată cu sârbii și grecii, în nordul Macedoniei. Soldații români nu au întâmpinat rezistență, luptele cele mai vajnice fiind date cu găinile și rațele de prin gospodăriile bulgărești. În mod hilar, armata română era să se bată singură. Adică a avut mai mulți morți cauzați de indolența ofițerilor și de lipsa de igienă a trupelor decât în urma luptelor cu soldații bulgari. Ignorața soldaților și a ofițerilor a făcut ca cele mai elementare norme sanitare să fie încălcate. Recomandările medicilor erau încălcate intenționat, soldații fiind cantonați în zone contaminate.

Deși medicii au cerut să se bea doar apă fiartă, fiecare bea de unde apuca. Un medic depistase o sursă de contaminare într-o fântână și a interzis soldaților să bea apa de acolo. Colonelul „luă în zeflemea pe doctor și ca să dea bunul exemplu bău un pahar de apă din fântâna cu pricina. Trei zile după aceea era mort”. Holera a început să secere în rândul trupelor române. Peste 1600 de soldați au fost uciși de holeră. „Plecasem la război și în loc de o acțiune militară iată că eram în preajma unei acțiuni sanitare pentru care nu eram câtuși de puțin pregătiți”, remarca Argetoianu. Cu alte cuvinte, era să ne învingem singuri, fiindcă bulgarii nu mai aveau cum. Abia intervenția tânărului medic Cantacuzino a salvat situația, altfel trupele românești ar fi fost complet decimate. Bulgarii ne-au acuzat că le-am îmbolnăvit trei sferturi din țară. Norocul nostru a fost că bulgarii prinși între trei armate, au capitulat, iar România s-a ales cu Cadrilaterul. Din păcate, autoritățile române nu au învățat nimic din experiența din Bulgaria, repetând-o, cu rezultate catastrofale de această dată, în anul 1916.