Motivele pentru care a fost executat Ion Antonescu. Singurele persoane pe care a vrut să le vadă înainte de fi împușcat

Pe 1 iunie 1946, mareșalul Antonescu a fost executat la închisoarea Jilava. Alături de el au sfârșit și alți demnitari din perioada dictaturii antonesciene, încheind un capitol important al istoriei românilor. Procesul dar și execuția lui Antonescu au fost descrise de contemporani. 

Ion Antonescu a fost unul dintre cele mai controversate personaje ale istoriei românilor. Considerat de unii erou, de alții criminal de război, Antonescu și-a lăsat amprenta asupra destinului românilor. După ce a ajuns cea mai importantă persoană, în stat, inaugurând o perioadă de „dictatură moderată”, așa cum se pronunța istoricul Florin Constantiniu, mareșalul Antonescu a sfârșit în fața plutonului de execuție, pe 1 iunie 1946. Mărturiile dar și documentele consemnează motivele pentru care Antonescu a fost condamnat la moarte, dar și momentele care au dus la prăbușirea acestui personaj care a stăpânit pentru aproximativ patru ani destinele României.

„Dacă lucrurile stau aşa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!”

Mareșalul Antonescu a fost un militar de carieră, extrem de apreciat pentru profesionalism, în perioada interbelică. A fost șef al Biroului Operațiilor din Marele Cartier General al Armatei în Primul Război Mondial, comandat al Școlii Superioare de Război, dar și atașat militar în Marea Britanie și Franța. Aflat în dizgrația regimului carlist, Ion Antonescu ajunge la putere în România pe data de 4 septembrie 1940, după abdicarea forțată a regelui Carol II lea. Deși regele Mihai era conducătorul, de iure, al statului român, cel care decidea era mareșalul Antonescu. Atunci când Antonescu a ajuns la putere, România trecea printr-o perioadă nefastă, cu amputări teritoriale însemnate.

Antonescu produce o schimbare majoră în politica externă românească, trecând de la alianța tradițională cu Franța și Marea Britania, la cea cu Germania Nazistă. Totodată, având titlul de „Conducător al Statului”, Antonescu inaugurează o perioadă de dictatură militară. Scapă de Garda de Fier și aruncă România în războiul contra URSS alături de Germania Nazistă. În războiul contra rușilor, România înregistrează cele mai grele înfrângeri din istoria sa militară, mai ales la Cotul Donului și în Stepa Calmucă. În anul 1944, Germania pierdea în fața URSS, pe frontul de est. Contraofensiva rusească a fost năucitoare iar Armata Roșie mărșăluia victorioasă către teritoriile românești. Antonescu se gândea la o desprindere de Germania, pe cale diplomatică, dar în mod onorabil și cu garanții de securitate. Negocierile tărăgănau iar armatele sovietice avansau vertiginos.

Regele Mihai, pe atunci un tânăr de numai 23 de ani, influențat și de liderii marilor partide politice democratice (PNȚ și PNL) a decis să intervină. Fără știrea mareșalului, regele Mihai a purtat discuții cu reprezentanții Armatei, dar și cu liderii principalelor partide politice. Pe 20 august s-a ajuns la o concluzie în unanimitate: mareșalul Antonescu trebuie îndepărtat, iar alianța cu Germania denunțată cât mai repede. Inițial, s-a stabilit ca momentul debarasării de Antonescu să fie pe 26 august 1944. Veștile că rușii atacă violent frontul și că-l străpung, i-a făcut pe conspiratori să aplice mai devreme planul. Anton Dumitrescu, ajutor al comandantului Batalionului de Gardă, a fost însărcinat cu arestarea lui Antonescu. Declarația sa se află în dosarul de la 23 august 1944, publicat de CNSAS. Acesta descrie cum s-au petrecut evenimentele. Antonescu a fost chemat la rege, pe 23 august, într-un consiliu restrâns la Palat, de la ora 17.00. „Aici, mareşalul s-a scuzat că a trebuit să vorbească la telefon cu Clodius, în plus ce am mai putut auzi cu întreruperi despre arma secretă pe care nemţii o vor pune-o în acţiune, după care regele se scoală în picioare la ora 16.59 şi vorbeşte Mareşalului cu emoţie: «Domnule Mareşal, tăvălugul morţii apasă greu asupra Moldovei şi este ameninţată şi restul ţării, amândoi vom da socoteală lui Dumnezeu şi istoriei»., preciza Anton Dumitrescu.

Alte mărturii spun că regele i-ar fi cerut mareșalului să renunțe la alianța cu Germania. Antonescu a refuzat, iar regele Mihai ar fi rostit o parolă secretă care a declanșat arestarea mareșalului. „Dacă lucrurile stau aşa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!”, a spus Regele Mihai. Ion Antonescu și Mihai Antonescu au fost reținuți într-o cameră securizată de la etajul Casei Regelui. La ora 20.00, regele a înregistrat un mesaj către țară prin care anunţa schimbarea guvernului, dar și trecerea României de partea Aliaţilor. Dictatura antonesciană lua sfârșit, iar istoria României intra pe un alt făgaș.

Încarcerat în URSS, judecat de „Tribunalul Poporului”

Pentru a face pe plac rușilor ajunși deja pe teritoriul României, Antonescu este predat sovieticilor. Timp de doi ani, mareșalul a trăit în URSS fiind interogat în mod regulat. Inițial, Antonescu a avut parte de un arest de lux, într-o casă de vânătoare de lângă Moscova. Ulterior, regimul de detenție s-a înăsprit, mareșalul fiind trimis la Lubianka, o pușcărie controlată de serviciile de securitate. Condițiile erau atât de grele, la fel și interogatoriile, încât s-a zvonit că Antonescu a fost la un pas de sinucidere. Supliciul de la Lubianka este curmat în primăvara lui 1946, când este trimis din nou în România. În țară îl aștepta un proces organizat de „Tribunalul Poporului”.

Între timp comuniștii se infiltraseră cu ajutorul agenților, dar și a armatei ruse, în toate structurile statului român. Dintr-un partid insignifiant, în anul 1944, Partidul Comunist Român a ajuns principala forță politică. Așa se face că „Tribunalul Poporului” era format în mare parte din comuniști. Printre aceștia se aflau muncitorul Vasile Niţă, plugarul Jovita Dumbravă, dar şi casnica Teodora Iorgulescu. Președintele completului de judecată era Voitin Voitinovici, un comunist de 28 de ani, fără experiență juridică. Procesul a avut loc în perioada 6-17 mai 1946.

Ion Antonescu era acuzat oficial de ”dezastrul ţării şi crime de război prin aceea că au trădat interesele poporului român punând ţara în slujba duşmanului fascist şi hitlerist”, dar şi de „crime împotriva umanităţii pentru deportarea evreilor şi ţiganilor şi pentru operaţiunea Curăţirea terenului”.

În privința epurărilor etnice, completul de judecată a adus dovezi, declarațiile lui Antonescu din perioada cât s-a aflat la putere. „Trebuie să înţeleagă toţi că nu este lupta cu slavii, ci cu evreii. Este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ori învingem noi şi lumea se va purifica, ori înving ei şi devenim sclavii lor”, se arată într-o scrisoare a mareşalului către Mihai Antonescu, folosită ca probă.

Tot împotriva sa a fost folosit și ordinul dat guvernatorului Transnistriei împotriva evreilor. „Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea Neagră, dar scoate-i din Odessa”, preciza Antonescu.

Mareșalul s-a apărat la toate punctele de acuzare. În cazul alianței cu Germania Nazistă, Antonescu a justificat faptul că nu avea nicio altă ieșire, în acel moment. „România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin. Pe bază că nu pot să acorde, în circumstanţele internaţionale de atunci, nici un sprijin României”.

În cazul msacrelor de la Iași și Odessa, dar și a operațiunii de „curățare a terenului”, Antonescu a precizat că cifrele victimelor au fost exagerate și că a existat o presiune din partea nemților. 

„Dacă evreii din ţara românească mai trăiesc, trăiesc datorită mareşalului Antonescu”, a spus Ion Antonescu.

În orice caz, sentința era deja hotărâtă. Pe 17 mai, „Tribunalul Poporului” a pronunțat 13 sentințe de condamnare la moarte. Printre cei condamnați se afla Ion Antonescu, Mihai Antonescu, fost ministru de externe şi vicepreşedintele consiliului de miniştri, Constantin Vasiliu, fost subsecretar la Ministerul de Internne, şi Gheorghe Alexianu, fost guvernator în Transnistria. Din cele 13 sentințe de condamnare la moarte, șapte au fost comutate la închisoare silnică pe viață. Nu și a lui Antonescu. 

 „Domnule, nu m-aţi omorât”

Sentința a fost pusă în aplicare pe data de 1 iunie 1946, de către procurorii Alfred Petrescu şi Gheorghe Săndulescu. Plutonul de execuție a fost constituit din 30 de gardieni ai închisorii Jilava comandat de Vasile Frugină. Înainte de execuție, cei șase condamnați au fost vizitați de avocați, de comandantul închisorii dar şi de grefierul „Tribunalului Poporului”. Ultima dorință a lui Antonescu a fost să fie împușcat de militari. Nu i-a fost respectată. În schimb s-a aprobat dorința mareșalului de a nu fi legat la mâini și la ochi în timpul execuției. Un martor ocular al evenimentelor a fost inspectorul de Poliție, Mihai Gavrilovici. Acesta a ajuns la Jilava pentru a asista la convorbirile dintre condamnaţi şi rudele lor, fiind delegat în acest sens de Ministerul de Interne.

Gavrilovici a mărturisit ulterior că Antonescu, înainte de execuție, a stat de vorbă cu două persoane. Prima a fost soția sa. Au vorbit în franceză și la despărțire au plâns amândoi. „Recomanda soţiei sale să fie tare şi să suporte cu seninătate vitregia soartei. Maria Antonescu s-a plâns că nu mai poate îndura torturele interogatoriului şi situaţia în care se găseşte”, preciza Gavrilovici. Cea de-a doua persoană a fost mama lui Ion Antonescu.  „Fiecare român trebuie să moară pentru patrie şi eu mă consider că mor pentru fericirea şi idealul ţării româneşti”, mărturisea Gavrilă că i-ar fi spus Antonescu mamei sale.

Pe 1 iunie 1946, la ora 17.30, condamnații au fost duși la locul de execuție, în cadrul închisorii Jilava. La ora 18.00, Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu şi Gheorghe Alexianu au fost uciși prin împușcare. Antonescu a supraviețuit și a ordonat, singur, soldaților să mai execute odată „foc”. „Domnule, nu m-aţi omorât”, după care efort a căzut. „Alexianu şi Mihai Antonescu au rămas nemişcaţi, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând”, preciza inspectorul Garvilovici. În Vasiliu s-a tras de mai multe ori, fiindcă se zbătea. Abia la 18.15 a putut fi declarată moartea condamnaților.