De ce s-a aliat România cu Germania Nazistă în Al Doilea Război Mondial. Cum a justificat mareșalul Antonescu decizia și care au fost urmările

Acum 84 de ani, pe data de 23 noiembrie, mareșalul Antonescu semna aderarea României la Pactul Tripartit și implicit oficializarea alianței României cu Germania Nazistă. Este unul dintre cele mai controversate episoade din istoria românilor care a avut multiple implicații.

Întâlnire între Hitler și Antonescu FOTO Adevărul

Una dintre cele mai controversate episoade din istoria României a fost alianța țării noastre cu Germania Nazistă. Și asta în contextul în care românii au fost mereu apropiați de Franța și, în general, de blocul militar al Națiunilor Unite. Alianța cu Germania Nazistă a dus la participarea României la cel de-Al Doilea Război Mondial, dar și la una dintre cele mai umilitoare înfrângeri din istoria armatei române. Totodată alianța cu naziștii a fost marcată de epurări etnice dar și de un număr mare de morți pe câmpul de luptă. Decizia aderării României la puterile Axei i-a aparținut mareșalului Ion Antonescu, decizie pe care acesta o va justifica ulterior. Avea România o altă opțiune în afara unei alianțe cu Hitler? Este o întrebare la care și astăzi este greu de răspuns. 

Ziua în care Antonescu a băgat România în tabăra Germaniei Naziste

Pe data de 22-23 noiembrie, la Berlin, mareșalul Ion Antonescu, conducătorul de facto al statului român, semnarea aderarea la Pactul Tripartit, angajând România alături de Puterile Axei împotriva Națiunilor Unite. Sau, cu alte cuvinte, România devenea aliata Germaniei naziste, Italiei fasciste și a Japonei imperiale, dar și a celorlalte state aflate în sfera de influență a celor trei mari puteri. Din aliați tradiționali ai francezilor și englezilor pe 23 noiembrie le-am devenit inamici. Vizita la Berlin a fost, de fapt, apogeul unor tatonări începute din luna septembrie a anului 1940. Imediat după ce a luat puterea, în urma abdicării lui Carol al II lea, mareșalul Antonescu i-a scris lui Hitler asigurându-l de ”mărturia credincioasă” a poporului român, dar și de dorința de a se bucura de protecția Germaniei Naziste. Mai apoi, prin intermediul diplomației, a fost pregătită vizita de la Berlin și semnarea aderării României la Pactul Tripartit. Antonescu a sosit la Berlin pe data de 21 noiembrie, iar în ziua următoare a avut o întâlnire oficială cu Joachim von Ribbentrop, ministrul de externe al Germaniei. Mai apoi s-a întâlnit și cu Hitler.

Liderul nazist a declarat fățiș că este interesat de alianța cu România, în primul rând, din punct  de vedere economic și a semnat acorduri comerciale pe 20 de ani, prin care Germania avea întâietate la exportul românesc, la prețuri fixe, stabilite pe o perioadă îndelungată. Cam așa cum pățiseră Principatele Române cu Imperiul Otoman. Turcii aveau întâietate la export, la preț fix. De cealaltă parte, Antonescu a sugerat discret revizuirea dictatului de al Viena din august 1940 prin care România pierduse nord-vestul Transilvaniei. Întâlnirile au continuat. Antonescu s-a văzut și cu ambasadorul specializat pe probleme economice, Carl Clodius, dar și cu feldmareșalul Wilhelm Keitel. Acesta din urmă l-a asigura pe Antonescu că Germania nazistă va susține România atât pe plan economic cât și politic. Întors în România, Antonesc s-a declarat mulțumit de încheierea tratatului, dar și de garanțiile oferite de nemți. ”Pot sǎ vǎ asigur astăzi că mă întorc cu încrederea Führerului și a poporului german. România va merge la biruință. România va avea drepturile ei”, declara acesta în mod oficial. 

Cum s-a ajuns la această situație ciudată pentru România

Pentru români, alianța cu Germania era o ciudățenie. Și asta în condițiile în care aliații tradiționali ai României au fost mereu englezii și mai ales francezii. Majoritatea românilor erau atașați de valorile și cultura franceză, alții erau fani ai culturii britanice iar filo-germanii erau în minoritate. Mai ales din timpul Primului Război Mondial, nemții erau asociați cu inamicul. Alianța cu Germania nazistă a venit după o serie de întâmplări nefericite pentru România. Mai precis, odată cu punerea în aplicare a Pactului Ribbentrop-Molotov, încheiat între sovietici și naziști la 23 august 1939, între între ministrul de externe a URSS, Viaceslav Molotov, şi omologul său, Joachim von Ribbentrop. Acest pact prevedea ca Bucovina de Nord și Basarabia să fie luate de ruși.

Pe 26 iunie 1940, sovieticii au trimis un ultimatum României. Ultimatumul sovietic a fost acceptat pe loc, cu umilinţă, de Consiliul de Coroană întrunit în noaptea de 27-28 iunie 1940. La o lunǎ distanță, pe 30 august 1940, a avut loc Dictatul de la Viena, prin care România pierdea în favoarea Ungariei nord-vestul Transilvaniei. Dezastrul a fost completat de tratatul de la Craiova din 7 septembrie 1940 prin care România ceda Bulgariei Cadrilaterul. Faptul că regele și Guvernul au acceptat aceste amputări teritoriale fără luptă a scandalizat opinia publică. Carol al II lea, disperat că România Mare se destrăma sub ochii săi, s-a agățat cu disperare de Hitler. A ignorat toate alianțele avute, anterior, cu Națiunile Unite, și s-a îndreptat cu disperare către Hitler, omul care deja făcea legea în Europa. Pe lângă mesajele de prietenie date lui Hitler, Carol al II lea numește un Guvern pro-german condus de industriașul Ion Gigurtu. În plus, a cerut și o misiune germană în România. Hitler și-a dat seama că regele Românie juca la două capete, Carol al II lea căuta prietenia Germaniei, dar încă nu renunțase la alianța cu Anglia și Franța. J

Josnicia delegaților români îi dezgustă până și pe fasciști. „Îi primesc pe români. Josnicia lor este revoltătoare. Nu deschid gura decât pentru a arunca asupra noastră o cascadă de complimente libidinoase. Merg până la a vorbi cu dispreţ de «Dictatul de la Versailles»!”, scria în memoriile sale ministrul de Externe al Italiei fasciste, Galeazzo Ciano, ginerele lui Mussolini. Nebăgat în seamnă de nemți, extrem de nepopular în țară, Carol al II lea este îndepărtat de mareșalul Antonescu, pe 6 septembrie. Carol este forțat să abdice și părăsește țara. Mihai, fiul său, ajunge rege, dar numai cu numele. Adevăratul conducător al României devenea mareșalul Ion Antonescu. Va lua ființă statul național-legionar, printr-o alianță impusă de situație cu Garda de Fier. Antonescu începe negocierile cu Germania Nazistă imediat ce preia conducerea statului. 

Cum a justificat Antonescu decizia alianței cu Germania 

Mareșalul Antonescu a explicat, ulterior, în timpul procesului său de după lovitura de stat de la 23 august 1944, de ce a ales să bage în război România alături de Germania Nazistă. Antonescu spunea că în anul 1940 România era izolată din punct de vedere politic și diplomatic, Europa suferea șocul invaziei naziste, Franța capitulase în iunie 1940, iar Anglia se lupta pentru a evita o invazie nazistă. Mareșalul a explicat că Germania devenise stăpânul Europei și era singurul stat care putea apăra România de o eventuală inazie sovietică. ”Dacă aş fi găsit înţelegere şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi comunităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare(...) Nu aveam nici o altă ieşire. România era total izolată. La toţi miniştrii străini la care m-am adresat, toţi mi-au refuzat orice sprijin”, mărturisea mareșalul Antonescu, într-o scrisoare, chiar înainte de a fi executat. În plus, la români exista o fobie rusesască. Decât să fie în aceeaşi tabără cu rușii, mai bine îi alegeau pe inamicii acestora. În plus, în cadrul armatei române, dar și a unei părți a populației era dorința de revanșă față de umilința din vara lui 1940. Antonescu anunțase că a ales să se alieze cu Hitler tocmai pentru a pleca la război contra rușilor și a elibera Basarabia și Bucovina de Nord. 

Ce cred istoricii despre alianța României cu Germania 

Specialiștii mărturisesc că este greu de spus care ar fi fost calea de urmat după vara lui 1940 și care ar fi fost alternativele în acel context geo-strategic. Pe de o parte, românii nu se puteau baza pe englezi și francezi, iar cu rușii ar fi fost greu să se alieze dat fiind povestea cu Basarabia și Bucovina de Nord, plus planurile sovieticilor pentru România. „Am pierdut pe rând Basarabia, Nordul Bucovinei, ținutul Herța, apoi o parte din Transilvania, iar în septembrie Cadrilaterul. Fără îndoială că aceste pierderi teritoriale au afectat profund statul român din toate punctele de vedere: din punct de vedere al capacității de apărare, al securității, din punct de vedere psihologic. Drept dovadă că regimul Carol al II-lea s-a și prăbușit imediat după cedarea Ardealului. Pe 6 septembrie 1940, el renunță la tron. Era imposibil să mai conducă țara. Fără îndoială că în acest context, în care chiar existenta statului român era pusă în balanță, România nu avea foarte multe opțiuni. În vara anului 1940 să nu uităm că Germania era învingătoare în fața Franței, domina continentul și împreună cu Italia voiau să pună bazele acele noi ordini europene ce a decis întreg contextul regional de securitate în vara și toamna anului 1940. În consecință, pentru România, după abdicarea lui Carol al II-lea și venirea la putere a lui Antonescu, opțiunile nu erau foarte multe”, preciza istoricul militar Manuel Stănescu pentru Europa Liberă. 

Cea mai mare greșeală a lui Antonescu

Pe 22 iunie 1941, armata română a intrat în război alături de nemți contra sovieticilor. Acțiunea era justificată de dorința românilor de a elibera Basarabia și Bucovina de Nord. Operațiunea se numea Munchen iar ordinul de atac a fost dat în noaptea de 21 spre 22 iunie 1941. A fost celebrul ordin „Soldaţi, vă ordon, treceţi Prutul!”. După lupte grele, românii reușesc să recucerească, alături de nemți, Basarabia și Bucovina de Nord. Obiectivul era îndeplinit. În acel moment, Antonescu a luat cea mai controversată decizie a sa. Deși cunoștea slăbiciunea armatei române, faptul că era prost echipată pentru un război de lungă durată, mai ales contra tancurilor, a decis să ordone pătrunderea soldaților români adânc în teritoriul rusesc. Zeci de generali s-au opus acestei decizii, cunoscând realitățile armatei românești.

Ba chiar șeful Marelui Stat Major, Iosif Iacobici și-a dat demisia motivând-o prin „nepopularitatea acestui război, departe de graniţele ţării şi prin problema nesiguranţei militare faţă de Ungaria”. Odată cu venirea iernii, trupele germane s-au împotmolit. La fel și românii. Soldații au suferit de frig, fără echipamente călduroase. Mai apoi, la Cotul Donului, a urmat cea mai catastrofală înfrângere a armatei române. Două armate au fost făcute praf de tancurile rusești. În Stepa Calmucă și la Cotul Donului, au murit sau au dispărut peste 150.000 de soldați români. Antonescu a motivat decizia trecerii Nistrului, inclusiv prin rațiuni de onoare. „Şi în lupta pe care o purtăm, puteam eu, când se băteau germanii cu ruşii, după ce am luat Basarabia, puteam să mă opresc? Puteam eu să spun: Eu mi-am luat partea mea, mă opresc aici? Ar însemna să dezonorez şi Armata, şi poporul român, pe veci. Ar fi fost o dezonoare pentru noi să mă fi dus până la Nistru şi să le fi spus nemţilor apoi: la revedere!”, preciza Antonescu.