Cum a luat naștere sindromul Stockholm. Povestea jafului celebru din 1973: ostaticii au ajuns să-i iubească pe răpitori
0Pe 23 august 1973, jefuirea unei bănci din Stockholm, Suedia, se transformă într-o criză de ostatici. În următoarele 6 zile, ostaticii încep să simpatizeze cu răpitorii lor, ducând la termenul de „sindromul Stockholm”.
Numele acestui sindrom provine dintr-un caz real de jaf din Stockholm, când doi bărbaţi înarmaţi până în dinţi au încercat să jefuiască o bancă luând ostatici 4 funcţionari. Negocierile între autorităţi şi jefuitori au durat 6 zile (23 - 28 august 1973), timp în care, ostaticii s-au aflat permanent sub ameninţarea armelor.
Mai mult, agresorii le-au legat la un moment dat centuri cu explozibil ameninţându-i că vor fi aruncaţi în aer dacă negocierile eşuează. Politia suedeză a reuşit totuşi să înduplece agresorii să înlăture centurile dar, când echipele de intervenţie au pătruns în bancă într-un moment de neatenţie al criminalilor, victimele, care între timp se ataşaseră emoţional de răpitori, au început să-şi apere agresorii şi au încercat să-i ajute.
Au angajat avocați pentru a-i apăra pe infractori
Surprinzător, acestea s-au opus încercării autorităţilor de a le elibera, apoi au refuzat să depună mărturie împotriva criminalilor şi au angajat, pe banii lor, avocaţi pentru a-i apăra pe tâlhari. Termenul Sindromul Stockholm a fost avansat de către criminologul şi psihiatrul Nils Bejerot care a asistat poliţia în timpul jafului şi care s-a referit la acest sindrom în cadrul unei emisiuni de ştiri din acele zile.
O teorie care încearcă să explice sindromul Stockholm este teoria disonanţei cognitive. Aceasta spune că oamenii în general nu pot sta nefericiţi pentru perioade lungi de timp, şi când oamenii sunt răpiţi pentru o perioadă lungă de timp, o să fie nefericiţi pentru toată acea perioadă de timp sau ajung să îi iubească pe răpitori şi să se identifice cu ei.
Frica este înlocuită cu o simpatie inexplicabilă față de agresor
Sindromul Stockholm este un răspuns psihologic care se dezvoltă atunci când victima unei răpiri sau a unui abuz se atașează emoțional de abuzator, ajungând chiar să-i justifice atitudinea, arată reginamaria.ro.
Astfel, pusă într-o situație extremă, victima înlocuiește frica, disprețul sau respingerea cu o reacție paradoxală de simpatie față de agresorul ei. La baza sindromului stă instinctul de supraviețuire.
Exact ca în evoluția relației dintre personajele serialului „La Casa de Papel”, victime ajung să trăiască sub iluzia unei cauze comune. Ele aleg să-și protejeze agresorul în fața autorităților și neagă orice ajutor venit din exterior.
Afecțiunea se poate dezvolta doar dacă victima este ținută captivă sau agresată o perioadă îndelungată. Raportat la incidența infracțiunilor specifice, nu toate persoanele care trec printr-o astfel de experiență traumatizantă dezvoltă sindromul.