Cruciadele, războaiele sfinte ale intereselor: cine le-a început și de ce au durat 200 de ani
0Timp de aproape două secole, Europa Occidentală a organizat, cu întreruperi, ample campanii militare împotriva statelor islamice din Orientul Apropiat, cunoscute sub numele de Cruciade. Deși justificate oficial prin motivații religioase, specialiștii susțin că în spatele acestor războaie s-au aflat interese mult mai complexe.
27 noiembrie 1095. Clermont, Franța secolului al XI lea. Papa Urban al II lea, aflat într-un „turneu” franțuzesc ține un discurs și lansează un apel care va schimba lumea medievală europeană și numai. Pe scurt, cere războinicilor creștini să plece să lupte cu „păgânii” musulmani pentru a recupera locurile sfinte creștine situate în Orientul Mijlociu. Era vorba mai ales de Ierusalim, locul unde se afla Sfântul Mormânt, aflat în mâinile turcilor selgiucizi. Predica sa a stârnit un entuziasm general, fiind întâmpinată cu strigătul „Deus vult” (Dumnezeu vrea) și o mișcare militară, religioasă, demografică și socială fără precedent în istoria Europei.
Apelul papei Urban al II lea avea să ducă la un asalt, cu intermitențe, a Occidentului creștin asupra Orientului musulman, întins pe două secole. Din 1096 și până în 1270 au avut loc opt cruciade majore cu implicații profunde pe toate palierele. Dacă mult timp, motivele religioase au fost afișate ca scop principal al cruciadelor, adică cele invocate de papa Urban al II lea, însă specialiștii moderni nuanțează situația. Sunt numeroase opinii privind originea și motivația acestor secole de luptă. Nu au lipsit printre altele dorința de aventură, spectrul îmbogățirii și al jafului, interesele feudalilor, dar și ale Bisericii.
Secole de luptă pentru putere în numele religiei
Cruciadele nu au fost primele conflicte între creștini și musulmani între Occidentul european și Orient. Au fost doar apogeul. De la începuturile evului mediu au existat numeroase conflicte între creștini și musulmani, fie între bizantini și arabi, fie între diferitele regate ale vestului european și arabi. Printre cele mai importante conflicte între occidentul creștin și orientul musulman, care a precedat cruciadele, a fost mare cucerirea arabă începută în secolul al VII lea, odată cu moartea profetului Mahomed, având ca pretext, războiul sfânt împotriva „necredincioșilor”.
În secolul al VIII lea forțele Islamului ajung să cucerească mare parte din Spania și sunt oprite de a pătrunde în Franța prin Bătălia de la Tours în 732. Totodată alte teritorii creștine din Europa au fost ocupate de armate islamice în secolul al IX lea, de exemplu Sicilia. Nu mai vorbim de raiduri musulmane în teritoriile francilor și italienilor, precum cel din 935 când Genova a fost devastată sau cel din 950-952, cu jefuirea Calabriei. Au existat păreri care indicau faptul că începutul cruciadelor a fost ca un fel de revanșă creștină pentru cucerirea arabă. În realitate motivația a fost mult mai complexă. În plus, cei din zonele care nu au fost afectate de invazia arabă nu aveau aceeași motivație ca cei din Spania și Italia, de exemplu.
O chestiune bizantină care a aprins imaginația la Roma
Raidurile arabe nu mai erau neapărat o problemă pentru creștinătatea vest-europeană. Și asta în condițiile în care existau conflicte de natură politică și religioasă între diferitele facțiuni islamice. Cruciadele își au de fapt originea în Bizanț. Cel puțin ca idee și imbold. Imperiul roman de răsărit sau Imperiul Bizantin avea probleme serioase cu triburile turcilor selgiucizi, triburi de stepă, convertite la Islam. Mai precis, în ultimele decenii ale secolului al XI lea, Imperiul Bizantin a suferit o lovitură puternică.
În anul 1071, împăratul Romanos al IV lea Diogenes a pierdut lupta de la Mazinkert în fața selgiucizilor. Consecințele au fost catastrofale pentru bizantini. Aceștia au pierdut Anatolia și multe ale zone adiacente din Asia Mică. Înfrângerea și prizonieratul împăratului au dus la lupte interne în Bizanț, ceea ce a slăbit și mai mult puterea politică și militară a imperiului. Nu mai vorbim de șocul financiar prin sumele uriașe cheltuite pentru răscumpărarea împăratului Romanos dar și pierderea unor orașe deosebit de importante din punct de vedere economic. În urma războiului civil s-a impus pe tronul imperial dinastia Comnenilor.
Mai precis, ajunge împărat Alexios I Comnenul, tatăl celebrei Ana Comnena autoarea „Alexiadei”. Alexios și-a dat seama că bizantinii nu vor putea recupera singuri teritoriile pierdute din Asia Mică. Și atunci a decis să apeleze la regatele creștine din Occident. Și a găsit și momeala perfectă: Ierusalimul. „Orașul Sfânt” al creștinătății s-a aflat în stăpânire bizantină până la sfârșitul secolului al VII lea, atunci când a fost pierdut în mâinile dinastiilor arabe.
În cele din urmă, în secolul al XI lea ajunsese în stăpânirea turcilor selgiucizi. Așa că Alexios I a acționat inteligent. A lansat un apel Papei de la Roma în 1095 prin care cerea ajutor fraților creștini pentru eliberarea Ierusalimului. Pentru bizantini era extrem de convenabil. Cu ajutorul creștinilor din vest eliberau nu doar Ierusalimul dar îi alungau și pe turci din Asia Mică. Sau măcar le slăbeau forțele încât să devină vulnerabili în fața armatelor bizantine.
„Văzând controlul selgiucid asupra Ierusalimului ca pe un mijloc de a-i tenta pe liderii europeni să acționeze, Alexios a făcut apel la Occident în primăvara anului 1095 d.Hr. pentru a-i ajuta să-i alunge pe selgiucizi nu doar din Țara Sfântă, ci și din toate acele părți ale Imperiului Bizantin pe care le cuceriseră. Sabia creștinătății s-ar putea dovedi o armă foarte utilă în conservarea coroanei Bizanțului”, preciza istoricul Mark Cartwright în lucrarea „Cruciadele. Cauze și Obiective” publicată pentru „World History Encyclopedia”.
Totodată Alexios I Comnenul a avut grijă să potențeze faptul că turcii selgiucizi au impus taxe și impozite creștinilor care doreau să viziteze locurile sfinte, lucru de altfel aflat de pelerini pe pielea lor. Nu în ultimul rând a încurajat zvonurile despre maltratarea creștinilor din zonă. Inițial ignorat, apelul lui Alexios I Comnenul a stârnit deodată interesul Papei. Și vom vedea și de ce.
Visurile de mărire ale Papei și șansa de a scăpa de „bătăușii” Europei
Papa Urban al II lea (1088-1099) a sesizat imediat avantajele „chestiunii bizantine”. Adică unui ajutor urgent acordat creștinilor răsăriteni în fața turcilor selgiucizi. Și nici nu era primul ajutor de acest fel. În 1091, papa a trimis trupe pentru a-i ajuta pe bizantini împotriva pecenegilor, niște călăreți de stepă, tot de origine turcică care au invadat zone importante din Imperiu. Și asta fiindcă papa visa la mărire. Mai precis, să poată reuni din nou Biserica creștină sub sceptrul său. O campanie victorioasă a forțelor vest-europene, sub semnul papalității ar fi însemnat un ascendent important pentru Urban al II lea. Ar fi fost un salvator al creștinilor.
„Urban al II-lea spera, de asemenea, să reunifice bisericile creștine occidentale (catolice) și orientale (ortodoxe), avându-l în frunte pe el însuși, deasupra Patriarhului Constantinopolului. Cele două biserici fuseseră divizate încă din 1054 d.Hr. din cauza dezacordurilor privind doctrinele și practicile liturgice”, preciza în aceeași lucrare Mark Cartwright.
Al doilea avantaj evident al papalității era consolidarea poziției politice în Italia, după ce în secolul precedent s-a confruntat cu amenințări serioase din partea împăraților romano-germani. Cruciada ar fi mutat atenția împăraților, regilor și ducilor turbulență și belicoși către o altă țintă: Orientul musulman. Nu mai vorbim de faptul că papa era bucuros că poate scăpa Europa de tot felul de „bătăuși” puși numai pe conflicte și jaf. Era vorba mai ales de acei copii mai mici ai seniorilor care nu mai apucau să moștenească nimic și se transformau în cavaleri briganzi, jefuind cetăți, orașe și chiar mănăstiri.
„Ceilalţi trebuiau să-şi găsească un rost. De multe ori deveneau războinici implicaţi în tot soiul de conflicte pe tot întinsul Europei, acei oameni de care Biserica dorea să scape sau pur şi simplu tâlhari înarmaţi la drumul mare. Cruciada le oferea prilejul de a se război pentru a obţine un domeniul al lor, de a se căpătui. Aspiraţia la onoare, aventură, câştig şi pământuri au apărut deasemenea la cruciaţi”, scria şi Jonathan Phillips în lucrarea sa ”Holly Warriors: A modern History of the Crusades”.
În plus, biserica catolică dorea să-și întindă influența și în alte teritorii, putând obține credincioși, venituri dar și prestigiu.
O mană cerească a săracilor și dezmoșteniților
Așa cum preciza și Jonathan Phillips în lucrarea menționată mai sus, apelul papei de la Clermont și ideea că vor putea pleca în Orient să ucidă „necredincioși” și să jefuiască fără să fie acuzați de păcate sau condamnați, ba chiar cu toate păcatele iertate (așa cum le promisese papa), era o mană cerească pentru numărul mare de cavaleri fără căpătâi, războinici ai nimănui sau sărăcimea orașelor și satelor. În familiile nobiliare numeroase, de obicei fiul cel mare moștenea cea mai mare parte a domeniilor tatălui. Fiii cei mai mici rămâneau pe lângă.
Orientul, despre care se spunea că este plin de bogății a reprezentat un „El Dorado” al acestor dezmoșteniți. S-au înarmat, s-au întovărășit unii cu alții și erau gata să plece la luptă cu musulmanii pentru eliberarea Sfântului Mormânt. Toată lumea enunța ideea mistică, profund religioasă, dar la mulți le luceau ochii după averi, feude, pradă. Sărăcimea satelor și orașelor a plecat prima în Cruciadă. Sperau să scape de taxe, de dijme și în plus să pună mâna pe ceva avere. Unii sperau să se și „boierească” pe undeva prin Orient. O masă uriașă de 10.000 de oameni fără nicio treabă cu meseria armelor, inclusiv femei și copii, a pornit ca o gloată pe drumurile Europei. Ajunși în Bizanț, ca să scape de ei, împăratul Alexios Comnenul i-a aruncat direct în groapa cu lei.
Adică i-a trimis în calea selgiucizilor în Asia Mică. Au fost rapid masacrați. Nu are rost să precizăm că doar o parte din cei 10.000 au mai apucat să ajungă în Asia Mică. După cruciada calicilor și a aventurierilor fără căpătâi, ideea războiului sfânt pe tărâmuri Orientale a prins de minune și la marii seniori.
Evident erau cavaleri animați și de sentimente religioase profunde, dar majoritatea marilor seniori aveau interese economice clare. Sperau să câștige noi feude, noi surse de venit și un prestigiu mai mare. „Cruciadele au putut deci să le ofere acestor luptători fără ocupaţie, chiar şi unor ţărani, posibilitatea de a-şi îmbunătăţi starea. De a agonisi o avere prin împărţirea prăzii şi prin jaf; iar celor ce rămâneau acasă, printr-o mai corectă repartizare a bunurilor”, scria Robert Delon în ”Cruciadele”.
Negustorii își frecau mâinile cu gândul la arginți
Cruciadele au fost susținute de toate clasele sociale. Efectiv momeala bizantină a dat roadele scontate. Ce creștin ar fi refuzat ideea de a elibera Mormântul Sfânt și de a lupta pentru Hristos? Mai ales că toată lumea avea un avantaj. Săracii încercau să scape de sărăcie, cavalerii doreau să se căpătuiască și să-și găsească un oraș, iar marii seniori și papa avea visuri și mai mărețe. Negustorii, o forță dinamică a societății medievale, a susținut cu toată puterea Cruciadele. Evident, aveau și ei avantajele lor. Poate la fel de mari ca ale seniorilor. Noi piețe de desfacere, noi rute comerciale, însemna avere și iar avere.
„Negustorii, deși nu au fost atât de implicați în Prima Cruciadă, cu siguranță s-au implicat și mai mult începând cu anul 1200 d.Hr., deoarece doreau să deschidă rute comerciale cu Orientul, chiar și să controleze centre comerciale prospere precum Antiohia și Ierusalimul. În plus, negustorii puteau obține un profit considerabil din transportul cruciaților peste Marea Mediterană. Într-adevăr, încă de la a Doua Cruciadă (1147-1149 d.Hr.), au fost încheiate în prealabil contracte profitabile pentru a transporta armate în Orientul Mijlociu. Statele comerciale italiene Veneția, Pisa și Genova, precum și Marsilia din Franța, erau rivale și fiecare era dornică să obțină un monopol asupra comerțului est-vest. Trebuie amintit, totuși, că aceste orașe au furnizat și o mulțime de zeloți religioși dornici să lupte pentru cauza creștină și nu doar să câștige bani din ea”, a precizat Mark Cartwright.