Cortina de sârmă ghimpată a României anilor '80, între frontieriști și grăniceri. Tânăra care a născut în timpul fugii pe Dunăre

Mii de români au păstrat amintiri tulburătoare despre umilințele trăite în încercările de a fugi din România de sub regimul Ceaușescu. Soldații trimiși să „apere” atunci granițele țării de cei care încercau să le tranziteze au fost adesea acuzați de brutalități. Unii au căutat explicații pentru ele.

În ultimii ani ai regimului Ceaușescu, zeci de mii de români și-au riscat viața în încercarea extrem de riscantă de a „evada” din România socialistă în Occident, trecând ilegal frontierele de vest și sud-vest ale țării în Ungaria și fosta Iugoslavie.

Zeci de mii de români „forțau” granițele cu Ungaria și Iugoslavia

Mulți dintre ei au înfruntat pericole mortale: puteau ajunge oricând în bătaia puștii grănicerilor români. Cei care se supuneau somațiilor și se întorceau din drum, predându-se posturilor de pază, ajungeau în arest și trebuiau să facă față umilințelor și bătăilor primite, ca pedepse complementare zilelor de închisoare.

La peste trei decenii și jumătate, numeroși „frontieriști” au continuat să păstreze resentimente față de cei care încercau să îi împiedice să fugă din România. De cealaltă parte, mulți foști soldați de la granițele României socialiste își amintesc cu nostalgie perioada petrecută în armată, dificultățile vieții de grănicer și păstrează sentimentul că își apărau țara.

Marin Botea, un fost comandant al trupelor de grăniceri din România anilor ’90, explica în 1990 cum a crescut în ultimii ani ai regimului comunist numărul românilor care încercau să treacă frontiera pentru a ajunge în Occident. El afirma că, dacă inițial țările vecine, Iugoslavia și Ungaria, unde ajungeau peste 90 la sută din transfugi, îi predau pe români autorităților comuniste din România, la sfârșitul anilor ’80 această procedură nu mai devenise o regulă.

„Începând cu deceniul al șaptelea, situația la frontieră s-a schimbat radical, iar numărul cetățenilor români care intenționau să părăsească țara prin orice mijloace a crescut continuu. De exemplu, dacă la începutul dictaturii asemenea persoane erau în jur de 200–400 anual, în prima jumătate a deceniului nouă se ajunsese la 2.000–3.000, iar în ultimii doi ani cifra a crescut la circa 17.000–18.000 de așa-ziși «infractori» care încercau să treacă fraudulos frontiera și care, bineînțeles, erau reținuți de organele de graniță vecine. Ulterior, persoanele trecute peste frontieră erau înapoiate într-un număr mult mai mic decât cel al celor care ajungeau pe teritoriul statului vecin”, arăta colonelul Marin Botea.

Majoritatea celor care încercau să treacă fraudulos frontiera aveau între 17 și 35 de ani, însă, potrivit oficialului, în anii 1988 și 1989, din grupurile care intenționau să fugă din România făceau parte și femei, iar în unele cazuri copii și chiar bătrâni, membri ai familiilor respective.

„Printre aceștia se aflau și indivizi certați cu legea, precum criminali, cetățeni urmăriți penal pentru fapte imputabile lor sau persoane care săvârșiseră alte infracțiuni pe teritoriul național”, adăuga colonelul, în 1990.

Numărul celor care au reușit să fugă, ocolind atât santinelele românești, cât și pe cele ungare sau iugoslave, precum și al celor care au sfârșit în încercările disperate de a părăsi țara, a rămas însă necunoscut.

Tânăra care a născut o fetiță în timpul fugii din România

În ultimii ani ai regimului Ceaușescu, printre numeroasele relatări despre „frontieriști”, prezentate de presa occidentală, unele erau cu totul ieșite din comun. Publicația Los Angeles Times informa, în august 1989, despre o Camelia Sorina Popescu, o tânără din România care, fiind însărcinată în nouă luni, a decis să fugă din România natală.

„A plutit pe Dunăre pe o cameră de aer și apoi a mers pe jos încă șase mile pentru a ajunge în Iugoslavia. Și, după cum s-a dovedit, a făcut-o cu doar câteva ore înainte de termen. La scurt timp după ce a ajuns în Iugoslavia, Sorina a urcat într-un autobuz spre Belgrad, moment în care a intrat în travaliu, a relatat revista Ilustrovana Politika. În vârstă de 30 de ani, profesoara a fost dusă la un spital din Negotin, unde a dat naștere unei fetițe”, informa LA Times.

Potrivit jurnaliștilor, soțul Cameliei, Alexander, fugise anterior din România prin Ungaria, ajungând în Austria, unde locuia într-o tabără de refugiați. Un prieten care a fugit împreună cu el a fost însă împușcat de soldați în timp ce încerca să înoate peste Dunăre. Cuplul dorea fie să meargă în Canada, fie să se stabilească în Austria, a mai precizat publicația.

România se înconjura cu garduri

Un alt articol publicat de LA Times în 1989 informa că, potrivit oficialilor ungari, în 1988 și în prima parte a anului 1989 peste 15.000 de români, mulți dintre ei etnici maghiari, au trecut granița în Ungaria, ceea ce l-a determinat pe liderul autoritar Nicolae Ceaușescu să ordone ridicarea unui gard de peste doi metri între cele două țări, exact în momentul în care Ungaria desființa propria „Cortină de Fier” de la granița cu Austria.

România întindea sârmă ghimpată și săpa șanțuri antimașini de-a lungul frontierei cu Ungaria, într-o mișcare pe care observatorii o interpretau drept o încercare de a opri fluxul de transfugi, afirmau jurnaliștii occidentali.

„Deja, Ungaria își câștigă reputația unui fel de trapă de acces către Europa Occidentală. Deoarece cetățenii din țările socialiste pot călători relativ liber în interiorul Blocului de Est, potențialii transfugi își planifică «vacanțe» la Budapesta, apoi se strecoară peste granița ungaro-austriacă spre Vest. Ungurii glumesc chiar că Ceaușescu a cumpărat vechiul gard dintre Ungaria și Austria pentru a-l ridica la propria frontieră vestică. Deși presiunile internaționale au oprit construcția, se spune că un alt gard rămâne încă la granița României cu Iugoslavia”, nota LA Times, în 9 august 1989.

Tot atunci, ziarele ungare erau pline de relatări despre împușcături și incidente la frontieră, la granița cu România, informa publicația.

Grănicerii, lăudați în presa comunistă

Din România, evenimentele se vedeau cu totul diferit. Soldații de la frontierele cu Iugoslavia și Ungaria erau adesea lăudați pentru curajul de a-și apăra țara, chiar și pe timp de pace, împotriva celor care încercau să o părăsească.

„Grănicerii se află, așa cum cere legea, într-o neîntreruptă misiune de luptă”, informa „Almanahul Oștirii” în 1989, redând câteva întâmplări trăite de soldați aflați la paza frontierei.

Într-una dintre acestea, revista relata despre eforturile depuse de grăniceri, ajutați de localnici, pentru a prinde trei români care încercau să treacă ilegal granița de vest.

„Din generație în generație, oamenii din marginea țării s-au considerat, din dragoste de țară, grăniceri în haine civile. Vă simțim în comună, în câmpie sau pe potecile ei, alături de noi, în paza și apărarea graniței, în respectarea neabătută a legislației de frontieră”, informa publicația.

Almanahul Oștirii lăuda gestul unei sătence de a denunța pe cei trei fugari, la scurt timp după ce aceștia o întrebaseră cum ajung la frontieră.

„Mariana Tiurbe știa ce are de făcut. A închis magazia și s-a dus glonț la pichet. Locotenentul-major lucra, împreună cu câțiva militari, în sera de legume despre care se spune că este model pe comună. A ascultat-o pe Mariana calm. Apoi, în fața schemei cu raionul de pază, a stabilit un plan. Era ora 8 dimineața când a început acțiunea”, informa publicația.

Potrivit acesteia, în orele următoare, luptătorii din garda patriotică au închis o direcție favorabilă de deplasare, legitimând toți locuitorii ce plecau la muncile agricole pe câmp. Echipa de alarmă a scotocit acoperirile, boschet cu boschet. Patrulele și posturile intraseră la pândă.

„Era evident că cei trei se aflau prinși ca într-o cursă de șoareci. Au încercat să intre în viroagă, dar... Să se retragă spre comună, dar... Să forțeze trecerea prin apa canalului, dar... Așa s-a încheiat planul gândit și regândit de grupul de infractori certați cu legile țării, cu un eșec total. Nimic nu mișcă fără știrea grănicerilor. Ochi ageri ne veghează, la ore din zi și ore din noapte, liniștea țării”, concluziona publicația în 1989.

Bătăile și umilințele, la ordinea zilei

Poveștile reale ale românilor care încercau să fugă în Occident au început să apară în presa din România abia din 1990. Unele dezvăluiau sadismul cu care erau tratați cei suspectați că intenționează să plece din România. Unii români au relatat despre crimele și violurile comise de soldații aflați în post, alții despre umilințele la care au fost supuși, după ce au fost prinși.

Unii foști grăniceri explicau că excesele erau uneori încurajate de modul în care erau instruiți, să nu manifeste milă față de românii care forțau trecerea frauduloasă peste graniță.

„Nouă, soldaților, ni se prezenta totul în cele mai negre culori. Și anume, ni se repeta la infinit că aceștia nu pot fi decât de tipul infractorilor care vor să scape de judecata legii, sabotorilor, agenților unor puteri străine și câte altele să-ți facă pielea de găină. Periodic ni se prelucrau cazurile soldate cu atacarea grănicerilor în post, dezarmarea lor, situații cu militari legați fedeleș ori bătuți măr de infractori etc.”, relata un fost grănicer, în revista Poliției de Frontieră.

Soldații primeau o instrucție specială, menită să îi ajute să facă față oricărei împrejurări ivite în timpul misiunilor riscante de la graniță. Adesea erau trimiși în misiuni individuale, având mai tot timpul, mai ales noaptea, arma încărcată și piedica trasă.

„Noaptea, pe vreme rea, singuri, de ce nu și speriați (erau generalizate misiunile individuale), având de mers kilometri întregi prin pustietate, se putea întâmpla orice... Dacă soldatul se întâlnea cu cel care voia să fugă, erau doar ei doi. Conform procedurii, prima dată trebuia să strige «Stai!», iar dacă fugarul nu se oprea trebuia să strige «Stai că trag!», apoi să tragă foc de avertisment și, în fine, foc în plin... Ce se întâmpla în realitate știau doar ei – fugarul și soldatul”, relata fostul grănicer de la Jimbolia.

Bătaia folosită din obișnuință asupra fugarilor

Nici milițienii din localitățile de frontieră nu se comportau mai prietenos cu cei suspectați că intenționau să părăsească ilegal România. Un etnic maghiar relata în 1990 experiența prin care trecuse, după ce fusese prins împreună cu doi dintre prietenii săi lângă Oradea, în apropierea frontierei.

„Un milițian ne-a legitimat și ne-a dus la postul satului Sântion. Acolo au început să curgă palmele și jignirile, fiindcă șeful de post ne-a întrebat de ce am vrut să fugim? M-a luat de păr (menționez că purtam plete) și m-a izbit cu capul, de câteva ori, de un dulap metalic, zicându-mi: «Papagalule!». După aceea ne-au dus la miliția din Oradea, unde un civil ne-a întâmpinat cu vorbele: «Iar ai adus derbedei» și mi-a tras o palmă de bun sosit”, își amintea acesta.

Tânărul povestea că a fost băgat apoi în beciul Miliției, împreună cu alți fugari, unde și-a petrecut noaptea.

„După un timp, ușa s-a deschis și ofițerul de serviciu a strigat: «Pletoșii, afară!». M-a zărit și mi-a zis: «Măi Tarzane, vino încoace, că tu ești primul la tuns!». Făcând și eu haz de necaz, i-am zis subofițerului care ne tunde că dorința mea este să fiu tuns chel. Răspunsul a fost obișnuita palmă plus cuvintele: «Te tundem gratis și mai faci și mișto de noi!». Când am cerut de mâncare, a venit ofițerul de serviciu, a aprins un chibrit și ne-a zis: «Cine n-are țigări nu mănâncă!». Așa că, neavând, n-am mâncat”, își amintea acesta.

A doua zi, a fost eliberat, după o altă serie de umilințe și bătăi, și trimis în zona sa natală, Covasna.

La peste 35 de ani de tragediile și dramele petrecute la frontierele României, mulți dintre cei care le-au trăit au rămas afectați de ele.

„Frontieriștii”, așa cum sunt numiți cei care au încercat să fugă din România socialistă, își împărtășesc amintirile tulburătoare pe platformele online, în cărți și în publicații. De cealaltă parte, mulți foști grăniceri din anii ’80 își caută foștii colegi și își amintesc de anii tinereții de atunci, pe numeroase grupuri de socializare.