Chip de torționar pierdut în istorie. Călăul Elisabetei Rizea a murit fără să fie tras la răspundere pentru crimele sale VIDEO

Unul din cei mai temuți torționari ai spațiului concentraționar românesc a fost căpitanul Ion Cîrnu. El a murit în anul 1976 și nu a răspuns niciodată pentru crimele sale.

Căpitanul Ioan Cîrnu, torționarul Elisabetei Rizea, a rămas în memoria colectivă doar prin cruzimea sa față de cei pe care-i ancheta, nu și prin felul în care arăta. Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a făcut publică o fotografie de la dosarul său de cadre.

„Investigarea arhivelor ne pune de foarte multe ori în situații inedite. Fie că identificăm noi dovezi ale atrocităților comise de aparatul represiv al regimului comunist, fie că descoperim modalități neașteptate și subtile prin care opozanții erau anihilați, fiecare zi ne aduce în fața ochilor elemente de noutate. Însă, de data asta, descoperirea nu a fost una accidentală, dar putem spune că a fost norocoasă. Unul dintre @urmăritori, interesat de istoria recentă, ne-a cerut sprijinul în încercarea de a găsi o fotografie a căpitanului Ioan Cîrnu, mai puțin cunoscut după datele biografice, dar mai mult după felul în care a torturat-o, în timpul anchetei, pe Elisabeta Rizea. Practic, figura odiosului torționar era de negăsit, iar ultimul loc în care prietenul paginii noastre avea să caute am fost noi, CNSAS. Cu instrumentele pe care ni le-am creat în timp, i-am găsit dosarul de cadre“, scriu cercetătorii CNSAS.

Ioan Cîrnu s-a născut la 15 octombrie 1918, în satul Buda, comuna Blăgești, județul Bacău, într-o familie de țărani săraci. A făcut parte din celebra divizie sovietizată „Tudor Vladimirescu” (1943-1945), a devenit membru PMR (ulterior PCR) în 1946, an în care a intrat și în Corpul Detectivilor (1 aprilie). A activat apoi în structurile Siguranței de la Ploiești și Pitești, până în 1948, atunci când a fost preluat de aparatul de Securitate.

După doi ani și jumătate petrecuți la Muscel (1 septembrie 1948 - 1 februarie 1951), și-a continuat periplul la Sibiu, Brașov și Sighișoara, până la 31 mai 1957, când a fost trecut în rezervă cu gradul de locotenent colonel, motivul fiind: „plecarea din garnizoană, lipsuri mari în muncăși afaceri”. La momentul trecerii în rezervă, Cîrnu îndeplinea funcția de șef al Raionului de Securitate Sighișoara.

În cei puțin peste 10 ani de activitate, acțiunile sale au fost marcate de o brutalitate ieșită din comun. A fost sancționat în numeroase rânduri pentru abuzuri, probleme de comportament și corupție. După ce s-a pensionat, a fost o perioadă şef serviciu administrativ la Trustul de construcţii din Bacău, conform Doinei Jela în „Lexiconul negru“.

Torționarul a murit în 1976, la București.

Despre Ion Cîrnu, Elisabeta Rizea, eroina de la Nucșoara, își amintea: „Ultima dată, a venit Cîrnu cu o curea pe mînă. «Spune!». N-am spus. M-a legat de mîini cu unu’ care-a murit şi el pe şoseaua spre Bucureşti. «Îţi dăm 300 de lei!». «Domnule căpitan, eu nu sînt Iuda, să-i vînz pe 30 de arginţi...». M-a trîntit pe jos. M-a legat şi m-a bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcîi, şi pe stînga, şi pe dreapta. A dat Domnu’ de-a murit, şi eu trăiesc, na! Da’ n-am luat banii lui. Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă pe alt scaun. Mi-a zvîrlit basmaua din cap. «Spune!». Purtam coadă cu fundă. Mi-au aruncat fota şi am rămas în ie. Mi-a legat coada sub cîrligu’ de la lampa din tavan. Coada era groasă. Eram şi eu altfel la 38 de ani... Cîrnu mi-a tras scaunu’, celălalt mi-a tras şi masa. Coada mi-a rămas în cîrlig şi eu am căzut la pămînt. Aşa mi-au smuls păru’. Am făcut tratament şi nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vîndut»”.

Elisabeta Rizea, supranumită „Eroina de la Nucșoara“ s-a născut la 28 iunie, 1912, în localitatea Domneşti, Elisabeta Rizea, argeșeanca devenită un simbol al rezistenţei anticomuniste în România, datorită curajului şi care a refuzat să-i trădeze pe partizanii din grupul de rezistenţă anti-comunistă Arsenescu-Arnăuţoiu, în ciuda supliciilor la care a fost supusă.

Elisabeta Rizea a fost arestată pentru prima dată în 1950 şi condamnată la 6 ani închisoare corecţională în baza articolului 209 Cod penal, pentru ajutorul acordat partizanilor din Muscel. A fost eliberată în 1956.

În 1959, după prinderea fraţilor Arnăuţoiu, Elisabeta Rizea a fost arestată pentru a doua oară şi condamnată la 25 ani muncă silnică pentru favorizarea infracţiunii. A fost eliberată în 1964 prin graţiere.

Soţul său, Gheorghe Rizea a fost arestat la 28 aprilie 1950 şi condamnat la 15 ani muncă silnică pentru “crimă de uneltire contra ordinii sociale”. A fost eliberat la 18 decembrie 1963.

Elisabeta Rizea a murit la 6 octombrie 2003, la vârsta de 81 de ani.