Elisabeta Rizea, eroina anticomunistă din Nucșoara: „Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginți“ VIDEO
0Elisabeta Rizea a fost ridicată de mai multe ori de Securitate, interogată şi maltratată pentru ajutorul acordat partizanilor din Muscel.
Elisabeta Rizea, supranumită „Eroina de la Nucșoara“ s-a născut la 28 iunie, 1912, în localitatea Domneşti, Elisabeta Rizea, argeșeanca devenită un simbol al rezistenţei anticomuniste în România, datorită curajului şi care a refuzat să-i trădeze pe partizanii din grupul de rezistenţă anti-comunistă Arsenescu-Arnăuţoiu, în ciuda supliciilor la care a fost supusă.
Elisabeta Rizea a fost arestată pentru prima dată în 1950 şi condamnată la 6 ani închisoare corecţională în baza articolului 209 Cod penal, pentru ajutorul acordat partizanilor din Muscel. A fost eliberată în 1956.
În 1959, după prinderea fraţilor Arnăuţoiu, Elisabeta Rizea a fost arestată pentru a doua oară şi condamnată la 25 ani muncă silnică pentru favorizarea infracţiunii. A fost eliberată în 1964 prin graţiere.
Soţul său, Gheorghe Rizea a fost arestat la 28 aprilie 1950 şi condamnat la 15 ani muncă silnică pentru “crimă de uneltire contra ordinii sociale”. A fost eliberat la 18 decembrie 1963.
Elisabeta Rizea a murit la 6 octombrie 2003, la vârsta de 81 de ani.
Despre torturile suferite în perioada detenţiei, Elisabeta Rizea mărturisea, peste ani: „Mi-au luat tot comuniștii. Ginerele, cuscru, toți au făcut pușcărie pentru că eu am dat de mâncare la partizani. Mă aducea lumea cu țoala acasă. Ultima dată, a venit căpitanul Cârnu cu bastonul de cauciuc și o curea pe mână. «Spune!» N-am spus. «Îți dăm 300 de lei!» «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginți…» M-a trântit pe jos. M-a legat și m-a bătut cu cauciucul, de la ceafă la călcâi, și pe stânga și pe dreapta. Dar n-am luat banii lui! Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă pe alt scaun. Mi-a zvârlit basmaua din cap. «Spune!» Purtam coadă cu fundă. Mi-au aruncat fota și am rămas în ie. Mi-au legat coada sub cârligul de la lampa din casa boierului. Coada era groasă. Eram și eu altfel la 38 de ani… Cârnu mi-a tras scaunul. Ălălalt mi-a tras și masa. Coada mi-a rămas în cârlig și eu am căzut la pământ. Așa mi-au smuls părul. Am făcut tratament și nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut… Dacă vorbeam, omorau jumătate de sat! După ce mi-au tras masa de sub picioare, au început să mă bată cu un băț până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste și am leșinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii și mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic.”
Alte mărturii cutremurătoare se regăsesc în volumul „Povestea Elisabetei Rizea din Nucşoara“, urmată de mărturia lui Cornel Drăgoi.
„Şi mă tot întreba… Şi apoi mă băga în celulă. Şi m-a mai lăsat un timp acolo cu celelalte şi dup-aia ne-a dus şi ne-a dat bagajele. Şi ne-a dus spre poartă şi ne-a eliberat. Eram la Piteşti… Şi m-am eliberat de la Piteşti. Şi am plecat. La poartă, când să ies în şosea, era unul Mincu, căpitan din Bădeşti. „Rizea!” Eu am început să tremur, zic: „Mă cheamă îndărăt şi nu-mi dă drumul”. „Dacă te duci şi treci pe lângă casa ta, aşa să faci capul”, adică să sucesc capul, să nu mă uit spre casa mea, „că nu mai e casa ta”. Dar m-a lăsat să plec dup-aia. Şi zic: „Domnule căpitan, să mă împuşcaţi dacă m-oi uita! Să mă împuşcaţi!” Şi mi-a dat drumul“.
În alte mărturii ea vorbește de torționarul Cârnu: „Zăceam acolo… El venea din când în când, se uita la mine şi zice… Căpitanul Cârnu… Dup-aia zice către mine, când m-a scos de acolo: „Dacă spui ceva, te împuşc, când te-i duce!” (…) Şi într-o zi trece o maşină cu lemne şi opreşte la noi la poartă. Şi zic: „Cine să ne-aducă nouă, mamă, lemne? Tac-tu fugit şi eu bătută în pat. Cine să ne aducă nouă lemne? N-are cine ne-aduce nouă lemne!” Ei bine, ce-a fost? Ei m-a pus în maşină peste lemne (…) m-a luat, m-a aruncat sus, dar fără nimic. Şi s-a pus o ploaie mare. Şi n-am ştiut unde mă duce. (…) Şi pe mine mă ploua acolo sus“.
Sunt doar câteva fragmente din interviurile din Arhiva de Istorie Orală a Memorialului Sighet.
„Dușmani ai poporului“ până în 1989
Familia Rizea a fost cu stricteţe supravegheată de Securitate, fiind obligată ca până în 1989 să răspundă unor eventuale acuzaţii de „duşman al poporului”.
Abia după Revoluţie, povestea eroinei Elisabeta Rizea a început să fie cunoscută, ea fiind vizitată la Nucșoara atât de fostul preşedinte Emil Constantinescu cât şi de Regele Mihai şi Regina Ana.
Grupul condus de Toma Arnăuţoiu (în care au intrat Petre Arnăuţoiu, Maria Plop, Titu Jubleanu, Maria Jubleanu, Constantin Jubleanu, iar ulterior şi Ion Marinescu) a rezistat mai mulţi ani, ducând lupte cu Securitatea, înregistrând pierderi proprii, dar provocând mult mai multe în rândurile forţelor represive.
În cele din urmă, partizanii au intrat într-o totală şi cvasiperfectă clandestinitate, fapt datorat în bună măsură unei destul de largi şi loiale reţele de susţinători (un rol aparte l-au avut Marinica Chircă şi Elisabeta Rizea). În mai 1958, ultimii membri ai grupului au fost capturaţi prin trădare (unul s-a sinucis la capătul unei lupte), la fel ca mulţi dintre susţinătorii lor.
Represiunea a fost cumplită şi extinsă, mai multe loturi au fost judecate de Tribunalul Militar Bucureşti în 1959. S-au dat 16 condamnări la moarte, inclusiv pe numele lui Toma Arnăuţoiu, dar şi numeroşi ani de temniţă.
După instaurarea regimului comunist în România, prin armistiţiul încheiat la 12 septembrie 1944, la Moscova, între România şi Puterile Aliate (Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii şi Regatul Unit al Marii Britanii), care a permis ocuparea ţării de către Armata Roşie, în toată ţara s-au organizat mişcări de rezistenţă anticomunistă, care aveau ca scop pregătirea României pentru un eventual război între democraţiile occidentale şi URSS.
Grupul de rezistenţă Toma Arnăuţoiu a fost considerat printre cele mai importante din România, lungi perioade de timp fiind pus de Securitate chiar în capul listelor privind „bandele din munţi”.
Se încarcă comentariile...
