INFOGRAFIE Recunoaştem mincinoşii prin limbajul corpului

Vocea, privirea şi unele gesturi pe care un mincinos le face involuntar îl pot da de gol când încearcă să ascundă adevărul.

 Cuvintele reprezintă doar 7% din informaţiile pe care le transmitem unui interlocutor. Ponderea cea mai mare (55%) din mesaj o are limbajul corpului (expresie facială, gesturi, postură), urmat de ton şi de inflexiunile vocii (38%). Dacă în spatele cuvintelor ne putem ascunde uşor, limbajul nonverbal poate demasca emoţiile şi poate contrazice informaţiile exprimate verbal.

Minciuna este sursă de stres

Pentru un mincinos „amator“, ascunderea unui adevăr este un efort şi o sursă de stres, iar acest stres poate fi văzut în gesturi şi auzit în voce. El va încerca să reducă din starea de tensiune pe care o resimte prin gesturi precum trosnitul degetelor, muşcatul buzelor, răsucitul unei şuviţe de păr, aranjatul obsesiv al hainelor sau fremătarea unui pix în mână.

În ceea ce priveşte tonul unui mincinos, el este adeseori ezitant, precipitat sau excesiv de afectat, iar vocea lui poate avea modulaţii.

Mincinoşii au nevoie de un scut protector

Un alt reper al lipsei de onestitate: limbajul nonverbal ar trebui să-l susţină întotdeauna pe cel verbal. O sprânceană ridicată a mirare când interlocutorul încearcă să ne convingă de un adevăr sau un zâmbet fals plasat nepotrivit în discuţie sunt indicii că am primit informaţii false de la el.

Un mincinos caută în mod subconştient să se protejeze de interlocutor şi face acest lucru plasând un obiect cu rol de scut în faţa sa. De exemplu, poate ţine un dosar sau o agendă între el şi interlocutor. Iar când nu are un obiect pe post de scut, poate folosi braţele, pe care le încrucişează de regulă.

Un detaliu care nu ţine de limbajul nonverbal, dar care este un alt reper important al minciunii ar fi acela că interlocutorul nu suportă pauzele în discuţie. El va încerca să le acopere aducând informaţii suplimentare sau adresând întrebări doar pentru a nu lăsa timp de gândire persoanei pe care încearcă să o păcălească. Acesta este modul său de a se asigura că aceasta nu va analiza informaţiile primite.

O persoană care minte are tendinţa de a distrage interlocutorului atenţia de la informaţiile pe care i le oferă. O metodă prin care încearcă acest lucru este gesticularea excesivă. Ea are şi rolul de a oferi credibilitate afirmaţiilor mincinoase.

Şi „profesioniştii“ au scăpări

Minciunile născocite de interlocutor pe loc pot fi detectate mai uşor decât cele elaborate de acesta cu ceva timp înainte. Poveştile „fabricate“ anterior îi oferă timp pentru a deveni confortabil cu ele, spun psihologii. O altă situaţie în care limbajul corpului nu ne poate ajuta să depistăm lipsa de sinceritate este aceea în care avem de-a face cu persoane experimentate în arta minciunii, care nu se simt stânjenite atunci când spun un neadevăr, ba din contră, au o atitudine degajată.

Totuşi, nimeni nu poate controla pe deplin limbajul corpului şi întotdeauna există câteva semne care-i dau de gol chiar şi pe mincinoşii „profesionişti“. Toată lumea ştie că un mincinos „amator“ nu se simte în largul lui când ocoleşte adevărul, motiv pentru care are tendinţa să evite contactul vizual cu interlocutorul. „Profesionistul“ ştie însă lucrul acesta, aşa încât procedează invers: priveşte insistent în ochi persoana pe care o are în faţă. Prin urmare, şi contactul vizual prelungit poate fi semn de minciună.

Gesturile pot să inducă în eroare

Psihologii ne recomandă să nu ne grăbim să tragem concluzia că interlocutorul minte doar analizându-i limbajul corpului. Este bine să fim atenţi la aceste semne atunci când avem deja suspiciunea că persoana cu care interacţionăm nu este sinceră.

„Există situaţii în care gesturile pe care le facem pot semnala cu totul altceva. De exemplu, putem să ducem mâna la nas nu pentru că minţim, ci pentru că vrem doar să ne scărpinăm sau pentru că avem un tic. Nu ar trebui să interpretăm aceste gesturi în termeni absoluţi“, spune psihoterapeutul Bogdana Bursuc. 

Ar trebui, de asemenea, să analizăm cu mai multe ocazii limbajul nonverbal al unei persoane pentru a deosebi gesturile care au o semnificaţie de cele lipsite de importanţă. De exemplu, analizând într-un mediu informal un subaltern despre care avem suspiciunea că minte, putem avea surpriza să descoperim că el evită contactul vizual cu toate celelalte persoane din jur, cel mai probabil pentru că este timid. Muşcatul buzelor, trosnitul degetelor sau tonul afectat pot fi şi ele comportamente fireşti pentru o persoană. 

Există situaţii în care gesturile pe care le facem pot semnala cu totul altceva. Nu ar trebui să interpretăm aceste gesturi în termeni absoluţi. Bogdana Bursuc Psihoterapeut