Vlad Zografi despre „Efectele secundare ale vieţii“. Citiţi un fragment în exclusivitate

Editura Humanitas vă aşteaptă miercuri, 9 noiembrie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, la o seară de lectură publică în premieră şi dezbatere. Vlad Zografi va citi în premieră din romanul „Efectele secundare ale vieţii“, aflat în pregătire la Humanitas. Lectura va fi urmată de un dialog despre carte cu Vlad Zografi şi Radu Paraschivescu.

„Un roman polifonic de mare virtuozitate, în care cinci voci se îmbină şi conturează o secvenţă tensionată din prezent. Nu lipseşte din decor un detectiv improvizat (de meserie psihiatru), admirator al locotenentului Colombo, o jurnalistă de succes, un reputat om de ştiinţă, o femeie dezamăgită şi – miezul cărţii – un autist, care are partitura cea mai originală. Depăşind imediatul, se aude în carte şi un discurs de primire în Academia Română, care povesteşte idei, cu inteligenţă şi plasticitate. (Aici veţi găsi explicaţia «sentimentală» a titlului.)

Reuşita cea mare a unui romancier este ca realitatea să-i copieze cartea, nu invers. Vlad Zografi a scris un roman de actualitate românească şi nu rămâne decât ca fiecare cititor să-i verifice, pe pielea lui, credibilitatea. Sfatul criticului: nu citiţi această carte, ci ascultaţi-o aşa cum se ascultă muzica: este o simfonie contemporană.“ (Ioana PÂRVULESCU)

Citiţi în continuare un fragment în exclusivitate pentru ziarul „Adevărul“ (copyright Editura Humanitas):

Fragment in avanpremiera

„Şi atunci au bubuit petardele, au sfârâit artificiile, s-au destupat sticlele de şampanie, lumea a început să tropăie, să chiuie şi să cânte. Neli mi-a întins un pahar de şampanie, l-am luat până la urmă şi mi-am înmuiat buzele în el. A trebuit să mă îmbrăţişez cu toţi măgarii buluciţi în jurul meu, iar Teodorovici mi-a îmbăloşat languros obrazul. Am reuşit în fine să mă strecor până la uşa care dădea spre terasă şi am ieşit. Afară, câţiva fumători se uitau la focurile de artificii împrăştiate pe cer şi discutau despre bursa din China. Era prea frig, aşa că m-am întors în salon, unde am dat din nou peste Teodorovici, gata să reia ofensiva. „Dar dumneavoastră cum aţi vrea să arate lumea?” Ah, Riri, unde eşti! „Fără labe de scafandru, dacă se poate.” M-a privit mirat. Hiper-idiot! În capătul celălalt al salonului am văzut-o pe Neli într-un grup de corporatişti şi m-am îndreptat spre ea, cu Teodorovici lipăind agitat după mine. Când am ajuns lângă ea, scafandrul de la Externe rămăsese cu câţiva metri în spate. Neli a prins imediat mişcarea, şi mi-a zis la ureche: „Naşpa! Orientează-te şi tu mai bine.” Am ciupit-o de braţ. „Au!”

„Homarii!” s-a auzit o voce, apoi alte voci au repetat „Homarii! Homarii!”. Observând nedumerirea mea, cheliosul bâlbâit s-a apucat să-mi dea explicaţii: „În Be-be-lgia, de Anul Nou e obi-bi-ceiul să se mănânce ho-ho-mar, nu cu-cur-can, ca-ca-ca la noi...” „Şi ce ne pasă nouă de Belgia?” am întrebat eu. „Iulian (Iulian era gazda, tipul care face afaceri cu mobilă) a stat trei ani la Bruxelles”, mi-a zis Neli. Şase indivizi îmbrăcaţi în frac şi purtând mănuşi albe înaintau ca-ntr-o procesiune religioasă, ducând homarii pe tăvi de argint, în aplauzele invitaţilor. „Homarii! Homarii!” Am simţit că mi se urcă sângele la cap. „Şi aveţi de gând să-i mâncaţi?” am zis eu. Cum mă aflam în centrul atenţiei, s-a făcut linişte. Apoi, bancherul-boxer a început să behăie: „Asta-i bună!” şi câţiva corporatişti s-au luat după el. „Nadia! Nu!” am auzit-o pe Neli. „Ştiţi cum au fost preparaţi homarii ăştia?” am întrebat eu candidă. „Si-si-gur, au fo-fost fi-fi-erţi...” Teodorovici se lipise de mine şi zâmbea diplomatic. „Fierţi, într-adevăr”, am continuat eu, „dar cum? Ştiţi ce s-a întâmplat? Daţi-mi voie să vă povestesc. Cu o oră în urmă, adică anul trecut, erau încă vii şi nevătămaţi. N-aş spune totuşi că se bucurau de viaţă, cleştii lor erau prinşi strâns cu nişte sfori, ca să nu ciupească pe careva, fiindcă suntem oameni sensibili. Se zbăteau într-o pungă, probabil... E ca şi cum, domnule Teodorovici, aţi fi ţinut într-un sac, cu mâinile legate, dacă-mi permiteţi să traduc în termenii care vă sunt familiari... Bucătarul a pus pe foc o oală cu apă, iar când a dat în clocot, a aruncat homarii în oală. Vii! Şi asta pentru că, dacă homarii sunt ucişi înainte, se degajă o substanţă care le strică gustul. De dragul papilelor dumneavoastră gustative au fost aruncaţi de vii în apa clocotită. Ia gândiţi-vă, domnule Teodorovici, cum ar fi să vă ia cineva din sacul unde vă zbateţi legat la mâini şi să vă arunce într-o oală uriaşă care dă în clocot. Puneţi-vă în carapacea homarului, domnule Teodorovici. Poftă bună!” Scafandrul de la Externe încerca să zâmbească mai departe diplomatic. Chelnerii în frac, opriţi din procesiunea lor religioasă, priveau derutaţi spre Victor, care le-a făcut semn să lase tăvile pe masă, apoi au ieşit din salon. După un moment de tăcere, s-au auzit voci izolate – „E adevărat?” „Ştim cu toţii, nu înţeleg de ce...” „Doamna Vornicescu are umor!” „Umor negru!” „Dar nu sunt decât nişte homari!” „Păi, nu i-aţi citit articolele?” –, apoi invitaţii s-au înghesuit în jurul tăvilor de argint. „Hai, c-ai fost simpatică”, mi-a zis designeriţa, „nonconformistă, cum mă aşteptam!” Neli râdea în hohote. „Mai bine că nu te-am oprit. Eşti tare! Ai nimerit-o, exact de-asta au nevoie corporatiştii mei.”“