VIDEO Zece ani de la moartea Elisabetei Rizea, femeia care a rămas în picioare când milioane de bărbaţi au căzut în genunchi

Duminică, 6 octombrie, se împlineşte un deceniu de la dispariţia Elisabetei Rizea, un simbol al rezistenţei anticomuniste din România. Elisabeta Rizea a susţinut activ rezistenţa anticomunistă din Munţii Făgăraş, suportând 10 ani de temniţă grea şi fiind supusă la torturi cumplite de către anchetatorii Securităţii.

În primăvara anului 1949, în casa soţilor Elisabeta şi Gheorghe Rizea din Nucşoara (Argeş), membrii grupării „Haiducii Muscelului”, condusă de Toma Arnăuţoiu, s-au legat prin jurământ şi au urcat în munţi pentru a se opune cu arma în mână nou instalatei puteri comuniste. Aşa a început lupta dintre partizanii grupaţi în zona sudică a munţilor Făgăraş şi organele de Securitate. Partizanii au rezistat, în mod eroic, până în 1960, însă n-ar fi putut să o facă fără ajutorul celor rămaşi în sate, care îi alimentaru cu mâncare şi informaţii.

Vânaţi la rândul lor de Securitate, cei care i-au susţinut pe partizanii din munţi au fost puţini. Şi mai puţini au fost aceia care, anchetaţi prin cele mai severe metode, n-au cedat presiunilor de a-i trăda pe oamenii căpitanului Arnăuţoiu. Elisabeta Rizea este simbolul acestor oameni puţini, o femeie care a ales să stea dreaptă în faţa comuniştilor într-o vreme în care milioane de bărbaţi de pe tot cuprinsul României acceptau în genunchi dictatura.

„Eu nu sunt Iuda”

Când a făcut pentru prima dată cunoştinţă cu tehnicile de tortură ale Securităţii, Elisabeta Rizea avea 38 de ani. Era încă tânără şi ar fi avut în faţă o viaţă mai liniştită dacă ar fi ales să le dea organelor de anchetă o singură informaţie: locul în care se ascundeau partizanii din munţi.

Numai că Elisabeta n-a vrut să tradeze. „M-au dus la Miliţie, într-o cameră. Au tras o masă. M-au atârnat cu mâinile la spate de un cârlig prins în tavan. Şi mi-a fost frică şi stam şi ţipam: «Domnule, împuşcaţi-mă, tăiaţi-mi capul, scoateţi-mi ochii, tăiaţi-mi limba,  dar nu ştiu de ei. Nu mă întrebaţi, că nu ştiu!». «Îţi dăm 300 de lei!», au zis şi mi-au pus banii în faţă. «Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginţi...». M-au trântit pe jos. M-au legat şi m-au bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcâi, şi pe stânga, şi pe dreapta”, a povestit Elisabeta Rizea mai târziu, după 1990, când comuniştii nu mai erau la putere.

“Doamne, ajută-mă să nu spun nimic”

Au băgat-o la închisoare. La Piteşti, iar mai apoi la Jilava, în total şapte ani de temniţă grea. Toţi aceşti ani au însemnat bătăi şi tortură, pentru că Securitatea o ţinea una şi bună: “Unde se ascund partizanii?”. Dar Elisabeta tot n-a vrut să vândă: “Au început să mă bată cu un băţ până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste şi am leşinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic”.

După ce a ieşit din închisoare, Elisabeta Rizea nu s-a potolit. A continuat să-i susţină pe partizani cu mâncare şi informaţii, folosind scorburile din copaci drept căsuţe poştale. În 1961, Elisabeta Rizea a fost arestată din nou, fiind eliberată trei ani mai târziu, odată cu amnistia generală din 1964. Până la Revoluţia din 1989 a rămas sub supravegherea permanentă a organelor comuniste.

În 1992, povestea Elisabetei Rizea a fost prezentată în emisiunea „Memorialul durerii”, devenind de atunci un simbol al rezistenţei anticomuniste. S-a stins din viaţă la 6 octombrie 2003, într-un spital din Piteşti.

Au început să mă bată cu un băţ până la sânge. Mi-au rupt câteva coaste şi am leşinat. Îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii şi mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să nu spun nimic Elisabeta Rizea simbol al rezistenţei anticomuniste