VIDEO Valentina Sandu-Dediu, la Adevărul Live: „Istoria muzicii româneşti încă mai aşteaptă să fie scrisă”

Mircea Vasilescu a avut-o ca invitată la Adevărul Live, de la ora 15.00, pe Valentina Sandu-Dediu, profesoară la Universitatea Naţională de Muzică, care va discuta despre starea muzicii şi a educaţiei muzicale, despre şcoala românească de muzică şi despre problemele ei.

INTRĂ ÎN DISCUŢIE şi urmăreşte emisiunea în modulul Adevărul LIVE

Valentina Sandu-Dediu predă cursuri de istoria muzicii la Conservator, a publicat mai multe volume de specialitate în România şi Germania, este laureată a Premiului "Peregrinus" al Academiei de Ştiinţe Berlin-Brandeburg. Recent, a publicat cartea de eseuri "Octave paralele".

„Cronica muzicală în ultimii ani a tins foarte mult spre reportaj de concert şi nuanţele critice au început să dispară, iar când apar sunt luate drept răutăţi”, spune Valentina Sandu-Dediu în studioul Adevărul Live. „În afară lucrurile nu sunt chiar aşa”.

Pentru mine existau două feluri de a scrie despre muzică, cel francez şi cel german. Eu sunt adepta stilului german, pentru că cel francez este plin de metafore, strălucitor şi cam atât. Pe când cel german este mai tehnic, chiar dacă e uşor bolovănos...

Legăturile între muzică şi literatură sunt principala preocupare a invitatei, care vorbeşte despre un anume fel de a rescrie istoria muzicii pe care l-a aplicat în volumul „Octave paralele”, publicat la Humanitas. Muzica nu e apolitică... spune ea, vorbind despre faptul că muzica din perioada comunistă trebuie privită şi din această perspectivă.

„Eu am avut norocul să fi avut de când eram mică o profesoară bună de limba germană”, spune Valentina Sandu-Dediu explicând în ce fel a ajutat-o acest fapt în carieră. „Intrarea într-o lume normală a însemnat enorm din punct de vedere al documentării”, spune ea povestind cum venea din străinătate cu sacoşe întregi de xeroxuri.

„In anii 60-90 a exista o generatie exceptională de muzicieni, oamnei foarte bine pregătiţi, extrem de talentaţi şi prea puţin cunoscuţi şi la noi şi în străinătate. Iar statul n-a făcut niciodată nimic pentru ei, nici cel comunist, nici celălalt. De câte ori mă duc la colocvii etc. pun astfel de bucăţi muzicale şi colegii mei sunt întotdeauna uimiţi de calityatea ei. E comparabil cu ce se întâmpla în Germania, SUA... Dar n-au pătruns nici aşa. Istoria muzicii româneşti încă mai aşteaptă să fie scrisă din mai multe perspective.

La noi educaţia ţine de noroc. Dacă ai noroc să dai peste un profesor care-ţi deschide un orizont, atunci te atrage poate în sala de concer. dar acest noroc nu este o constantă în educaţia muzicală în România. Ne lipsesc şi cărţile. Iar educaţia muzicală nu e o prioritate.

Cred că cel mai bine pentru un copil e să îl pui să asculte muzică. Dacă ei se declară fani manele, atunci de la ele porneşti. Eu nu sunt de părere că educaţia trebuie să fie neapărat elitistă. Există această prejudecată în societatea românească, şi anume „Lasă-mi, domnule, copilul în pace că n-are ureche”. Ideea e că nu trebuie să avem o ţară de muzicieni... „ci una de ascultătiori, le-ar face viaţa mai frumoasă”, completează Mircea Vasilescu.

Azi e greu într-adevăr să faci o selecţie. Azi găseşti pe youtube o interpretare a unui copil, de la clasă sau o mare interpretare a lui Rubinstein. Aici e nevoie de educaţie, pentru că dezordinea e mare... E bine însă, pentru că găseşti aproape orice.

În perioada interbelică, Bucureşti era în rândul lumii, spune Mircea Vasilescu şi întreabă dacaă acum a revenit. Iar Valentina Sandu-Dediu spune că am revenit în rândul lumii, prin Festivalul Enescu, pentru că „noi nu avem o stagiune normală”. Dar viaţa muzicală românească rămâne destul de conservatoare, ca şi în perioada interbelică... Publicul rămânea la clasicii vienezi, greu îl accepta chiar şi pe Wagner, şi acum e cam la fel.