„Ventrilocul“, cea mai recentă carte din colecţia Fiction Ltd. a Editurii Polirom | FRAGMENT
0„Adevărul“ vă prezintă un fragment din romanul „Ventrilocul“ de Corin Braga, publicat de curând în colecţia Fiction Ltd.
Suspendată între visare şi trezie, lumea în care Fulviu Friator, un tânăr solitar având stranii talente de ventriloc, plonjează odată cu moartea părinţilor săi este un abis al incongruenţelor şi al absurdului. Chinuit de apariţii groteşti şi coşmaruri lipsite de logică, Fulviu o întâlneşte pe Luiza Textoris, iar cei doi se văd aruncaţi în mijlocul unor drame de familie ce le reorientează destinele, riscând să-i aducă în pragul nebuniei. Nevoiţi să-l înfrunte pe demonul viselor, să discearnă între real şi închipuire şi să înveţe cum să controleze imaginile terifiante care îi bântuie, cei doi pornesc într-o călătorie de refacere a legăturilor cu trecutul familiei, descoperind, totodată, cine sunt cu adevărat. Totuşi, nici măcar amintirile nu par să mai corespundă întâmplărilor evocate, întrucât devin prizonierele unui univers ale cărui planuri temporale sunt înghiţite de malaxorul unor conştiinţe fragmentate. Tulburător de lucidă chiar în delirul pe care îl înregistrează treptat, naraţiunea se ţese ca o plasă de întrebări fără sfârşit, alimentând angoasa devoratoare şi reflectând, ca într-o oglindă crăpată, frânturi dintr-o realitate fisurată tocmai în punctele sale de convergenţă cu oniricul.
Corin Braga (n. 1961) este profesor de literatură comparată la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Activitatea sa publicistică este remarcabilă, însumând numeroase titluri, dintre care amintim volumele de studii şi eseuri critice: Nichita Stănescu. Orizontul imaginar (1993), Lucian Blaga. Geneza lumilor imaginare (1998), 10 studii de arhetipologie (1999), Le Paradis interdit au Moyen Âge 1. La quête manquée de l’Eden oriental (2004), La quête manquée de l’Avalon occidentale. Le Paradis interdit au Moyen Âge 2 (2006), De la arhetip la anarhetip (2006), Du paradis perdu à l’antiutopie aux XVIe-XVIIIe siècles (2010), Psihobiografii (2011), Les antiutopies classiques (2012), Pour une morphologie du genre utopique (2018), Archétypologie postmoderne (2019). A coordonat volumele Concepte şi metode în cercetarea imaginarului. Dezbaterile Phantasma (2007), Morfologia lumilor posibile. Utopie, antiutopie, science-fiction, fantasy (2015), Concepte şi metode în cercetarea imaginarului. Invitaţii Phantasma (2021) şi seria Enciclopedia imaginariilor din România (vol. I-V, 2020). Romanul de faţă încheie tetralogia de romane onirice Noctambulii, din care mai fac parte Claustrofobul (1992), Hidra (1996) şi Luiza Textoris (2012). A publicat, de asemenea, Oniria. Jurnal de vise (1985-1995) (1999) şi Acedia. Jurnal de vise (1998-2007) (2014).
Fragment
Imaginea fantomatică a Luizei plonjă într‑adevăr prin suprafaţa oglinzii ca prin membrana semielastică a unui ocean amniotic. Deşi nu era o bună înotătoare, se aruncase cu capul în jos şi mâinile în faţă, folosind experienţele onirice de zbor. Îşi amintea şi un uriaş afiş de reclamă care o obsedase multă vreme, în care o tânără femeie în costum de baie sărea în marea de smarald a unei insule tropicale, dar se pomenea în cerul de azur al aceluiaşi ţinut exotic, plutind printre nori de vată. „Aşa a coborât şi Adela în monumentul de apă“, realiză Luiza. „Numai că atunci Adela a intrat în lumea noastră, în timp ce acum eu merg în lumea ei.“
Spre deosebire de imaginea din reclamă, aerul în care se aruncase nu era luminos şi transparent, ci întunecat şi mâlos. Părea că se scufunda într‑un bazin subteran în care nu răzbătea decât strălucirea de fosfor a unei luni palide, dezvăluind un spaţiu uriaş. Pe măsură ce cobora, gaura pătrată din podeaua apartamentului Textoris se făcea tot mai mică, un punct alb pe un cer ce semăna cu bolta unei pivniţe de cărămidă şi pământ. Marginile acestui cer incert se rotunjeau departe, către orizont, luminate nesigur de carapacea albă de crustaceu a lunii, ce se agăţa cu labele ei de cărămizile bolţii şi răzuia de pe acestea, cu cleştii ei uriaşi, moloz radioactiv.
Luiza ştia însă unde se află şi încotro se îndreaptă. Jos, pe fundul cavernei, identificase un loc cu lumină proprie, resturile unei case cu acoperişul smuls, un dormitor cu un pat alb într‑o latură. Când se apropie, Luiza schimbă poziţia, se întoarse cu picioarele înainte şi începu să coboare levitând încet, depărtându‑se de ruinele pereţilor hăcuiţi de cleştii gigantici ai lunii‑crab, până ateriză pe covorul şi podeaua camerei acoperite de un strat de praf şi moloz.
O veioză lumina din lateral patul şi resturile de mobilă din încăperea decapitată. În mijlocul aşternuturilor, în cuibul format de perne şi de plapumă, se afla o mogâldeaţă învelită în haine de pat. Luiza se apropie şi, cu grijă, începu să tragă cearşaful de pe făptura ce respira greu şi se mişca ca prin apă. Dintre albituri apăru o masă de cărnuri vineţii, acoperite de intestine lucioase. Era demonul viselor, dar, dintr‑o făptură înfricoşătoare, se transformase într‑un pui de drac, mai exact un făt încă neformat, strâns în el însuşi, parcă plângând. Luiza îl privi lung, aproape compătimitor, şi spuse cu o voce cristalină, asemenea unei bule de aer ridicându‑se în apă:
— Străbunicule, în ciuda a tot ceea ce ai făcut, îmi pare rău pentru tine. Toate s‑au terminat acum. Cred că e timpul să‑ţi găseşti în sfârşit odihna în închisoarea de la Herina, distrusă de viitură.
Fătul se deznodă, rotind unele din altele straturile de cărnuri crude, până când, ca dintr‑o păpuşă ce se recombină, din mijloc ieşi la suprafaţă capul creaturii. Nu era un cap de copil, ci de om matur, cu barbă deasă, tunsă scurt, cu sprâncene severe, dar ochi goi, de oţel lustruit.