Vă mai amintiţi de...Constantin Silvestri

În 1939, Mihail Jora îl portretiza pe Constantin Silvestri astfel: „e un tânăr cu o înfăţişare romantică, având ochii strălucitori ce se deschid alene sub fruntea netedă şi senină".

Născut în Bucureşti în 1913, după ce a compus un ciclu de lieduri fără însemnătate, la vârsta de 15 ani, Silvestri s-a avântat cu entuziasm în largul atonalismului. Încă din şcoală îşi îngăduia să compună fugi scrise într-un stil atât de îndrăzneţ, încât profesorul îl ameninţa cu exmatricularea.  Acelaşi Jora aprecia că Silvestri, care a fost prieten şi cu  Dinu Lipatti,  avea „o personalitate fascinantă. Este atât de bine dozat la el amestecul de îndrăzneală diavolească şi sarcasm cu atitudinea calmă şi obiectivă a unui gentleman".

La 30 de ani, Silvestri se afla deja în apogeul carierei. Despre el, în 1932, George Enescu spunea: „Dorim ca Silvestri să realizeze tot ce ne aşteptăm de la dânsul - şi noi aşteptăm lucruri mari". Pe 11 decembrie 1944, Enescu a susţinut împreună cu Silvestri un recital de muzică de cameră la Sala Dalles. Au cântat împreună Sonata a II-a pentru pian şi vioară, compoziţie a lui Silvestri. Mai mult, în 1958, Silvestri a dirijat premiera românească cu „Oedip" de Enescu,  la Opera Română din Bucureşti.

La 20 octombrie 1945, Silvestri a fost numit dirijor permanent al Filarmonicii din Bucureşti, impresionând printr-o memorie uluitoare: dirija şi repeta fără partituri. „Maestrul Enescu plecase din ţară. George Georgescu nu mai dirija. Activitatea febrilă a lui Silvestri acoperea lipsurile din viaţa muzicală", subliniază Theodor Bălan, în volumul „Prietenii mei muzicieni".

În manifestările de şef de orchestră, Silvestri urmărea o contopire a artei dirijorale a lui Furtwängler cu cea a lui Toscanini. Dirijorul s-a stabilit în Anglia în 1957, la Bournemouth, unde a şi murit în urma unui cancer în 1969, la numai 56 de ani. „I-a fost dat să moară cu zile, departe, în miez de iarnă, apăsat şi stingher în gânduri, cu sufletul exilat. A rămas o mână de cenuşă. Nu are piatră de mormânt. Dar numele lui a devenit un monument durabil", apreciază Eugen Pricope,  în volumul „Silvestri, între strălucire şi cântece în pustiu".