Vă mai amintiţi de... Mansi Barberis

Mansi Barberis a fost una dintre compozitoarele feminine de muzică clasică din România, de asemenea interpretă de vioară şi violă, dirijoare şi profesoară de canto.

A compus peste o sută de piese muzicale, patru opere, lucrări de muzică simfonică, lucrări pentru clarinet, pian, vioară şi opere corale.
Mansi Barberis s-a născut la 12 martie 1899 la Iaşi, fiica lui Giuseppe Barberis şi a Margueritei Cazaban.

A urmat, între 1918 şi 1922, cursurile Conservatorului din Iaşi, specializându-se în compoziţie şi canto. Şi-a continuat apoi studiile muzicale la Paris şi Viena. După reîntoarcerea în ţară, a predat canto la Conservatorul din Iaşi (1934-1950), apoi operă (1941-1950) în cadrul aceleiaşi instituţii. Din 1950, a predat canto în Bucureşti, mai întâi la Institutul de Teatru apoi la Conservator. În 1930, a renunţat la cariera interpretativă şi s-a dedicat creaţiei artistice.

Compozitoarea română a scris peste o sută de lieduri inspirate din poezia românească şi universală. În compoziţiile sale a utilizat versurile poeţilor Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, George Topârceanu, Otilia Cazimir, Esenin, Verlaine, Maiakovski şi alţii.

Printre operele scrise de Barberis se numără „Kera Duduca" (1963), după romanul lui Nicolae Filimon şi „Ciocoii vechi şi noi", de acelaşi autor. A urmat „Apus de soare" (1967), după piesa cu acelaşi nume de Barbu Delavrancea, „Domniţă din depărtări" (1971), după piesa lui Edmond Rostand şi „Căruţa cu paiaţe" (1982), după piesa cu acelaşi nume de Mircea Ştefănescu.

Mansi Barberis a fondat, la Iaşi, cvartetul „Femina" şi s-a numărat printre întemeietorii Orchestrei simfonice „George Enescu", unde a debutat ca violonistă (1918 - 1922). A fost membră a Societăţii Compozitorilor Români (din 1935) şi apoi a Uniunii Compozitorilor din România. A fost distinsă cu premiul George Enescu în 1925, 1934 şi 1941 şi cu Ordinul Meritul Cultural în 1969. A încetat din viaţă la 11 octombrie 1986, la Bucureşti.