Urâtul corporatist
0Regizorul Theodor-Cristian Popescu se autosurprinde, montând al doilea spectacol după piesele lui Marius von Mayenburg – „Urâtul“, pe scena Teatrului German de Stat din Timişoara. Regizorul revine la opera acestui dramaturg german aproape moralist, pentru a pune o întrebare: „Dacă un lucru e frumos, e automat şi bun?“.
În „Urâtul", Marius von Mayenburg fetişizează frumosul, reducându-i la absurd proprietăţile. Spectacolul lui Theodor-Cristian Popescu amplifică această confuzie a societăţii contemporane.
„Nu se mai vinde un iaurt dacă nu este prezentat de o fată superbă. Nu se mai face publicitate, dacă nu e îmbăiată în erotism", crede regizorul, prelungind problema de percepţie şi pe scenă, cu ajutorul lui Lette (Alex Halka), un angajat al unei corporaţii, discriminat din cauza urâţeniei sale. Lette trebuie să vorbească despre un nou ştecăr revoluţionar, creaţie proprie, la un târg de inventică, dar managementul îi interzice să facă prezentarea, promovând în locul lui un angajat mai arătos, dar mediocru.
Soluţii inteligente
Marius von Mayenburg ciopleşte chipul deformat al societăţii din replici scurte şi banale, umor sec şi fraze terne. Regizorul îi răspunde printr-un limbaj teatral unic, care are ca sursă de referinţă stilistică serialul „Star Trek".
Spectacolul are o structură rece, simetrică, fiind populat de actori teleghidaţi în mediu aseptic. Decorul însuşi, realizat de Velica Panduru, este foarte limitativ - o cuşcă de aluminiu, căptuşită cu neoane albe. Personajele nu folosesc obiecte de recuzită, având mâinile libere tot timpul. Cu toate că posibilităţile lor de expresie sunt reduse din start cu 90%, decorul nu-i constrânge, ci le oferă, paradoxal, toată libertatea de care au nevoie.
Cuşca este o trimitere directă la spaţiile înguste din marile corporaţii şi devine, în final, un templu al hedonismului, pe măsură ce cromatica din interior se schimbă.
Urâtul îşi face o operaţie estetică, modificându-şi chirurgical destinul. „Faţa-lui-capodoperă" devine noul etalon de frumuseţe, îi deschide toate uşile către succes şi declanşează instantaneu un curent mimetic. Plasarea în spaţiu a personajelor este asumată SF. Oamenii sunt un pic prea drepţi, un pic prea lenţi, umblă de colo-colo fără un motiv anume şi chiar capătă la un moment dat statut de postere vii, atunci când sunt prezentaţi ca nişte broşuri care vând produse de frumuseţe. De data aceasta, produsul revoluţionar este o faţă nou-nouţă.
Inovaţii stilistice
În corporaţia-cub, atmosfera futuristă este completată de muzica electronică a lui Vlaicu Golcea, de-a dreptul „zgrunţuroasă", după cum spune şi regizorul. Trei piese opresc brutal acţiunea, preluând rolul de cortină şi făcând trecerea de la un tablou la altul, fără să fie nevoie ca actorii să părăsească scena. Şi glisarea de la lumina albă la culoare statică şi apoi la culoare în mişcare creşte tensiunea spectacolului, în condiţiile în care stilul de joc al actorilor nu se schimbă deloc, iar aceştia rămân reci şi egali ca într-un fel de dans corporatist fantasy.
Este o formulă de teatru niciodată încercată de Theodor-Cristian Popescu, şi care îi reuşeşte spectaculos. Unele scene au o ilaritate rigidă, dar efectul lor este invers, publicul reacţionând vulcanic. Regizorul n-a apăsat pe butonul comediei, deşi îl avea la îndemână, ci a ales să păstreze umorul într-un mediu controlat.
Comicul e dus în planul al doilea, însă unii spectatori reacţionează la cei mai mici stimuli. Regizorul crede că poate fi şi o reacţie la surpriza de a vedea un alt tip de spectacol în repertoriul teatrului.
Actorii par foarte curioşi chiar în timp ce joacă, foarte atenţi şi se vede că au avut chef de o aventură intelectuală, şi nu să facă doar încă un spectacol. Pentru Theodor-Cristian Popescu, „Urâtul" a însemnat descoperirea unui limbaj care nu seamănă cu alte spectacole ale lui.
Timişoara
Teatrul German de Stat: "Urâtul"
De: Marius von Mayenburg
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Coregrafia: Florin Fieroiu
Cu: Alex Halka, Olga Török, Rareş Hontzu, Horia Săvescu
Documentare ca-n filme
În perioada lecturilor, actorii şi regizorul s-au uitat împreună la „Odiseea spaţială 2001", de Stanley Kubrick, „Paranoid Park" al lui Gus Van Sant şi la un film de Michael Schorr, „ Schultze Gets the Blues", pentru modelul de stranietate, dar şi pentru a vedea cum arată lumea tăcută a oamenilor muncii din orăşelele germane.
Interesantă a fost şi opţiunea dramaturgului, care şi-a exprimat dorinţa ca actorul din rolul principal să nu fie nici urât, nici frumos. El este, de fapt, un om normal, care arată că ideea de frumuseţe este un cod, o reflexie în ochii celorlalţi, care s-a schimbat de-a lungul vremurilor. „Nu eşti frumos sau urât, ci eşti aşa cum te văd ceilalţi.
În epoca noastră, trendul este dat de designerii de modă, de aceea, în acest spectacol, personajele au siluete androgine, sunt aproape bisexuale, iar fata are sânii mici. N-a fost ăsta etalonul frumuseţii în epocile anterioare", concluzionează Theodor-Cristian Popescu. Conform actualului etalon de frumuseţe, spectacolul lui este pe cât de atipic, pe atât de fascinant.