Trăiască Bulgaria!

Este timpul pentru o revoluţie, dar în bulgarii fugiţi în exil la Brăila nu s-a copt, încă, maturitatea. În 1871, cârciumile româneşti gem de strigătele dureroase ale tinerilor bulgari, dar răzvrătiţii de birt îşi îneacă revoluţia în băutură.

Sunt idealişti şi pătimaşi, dar incapabili să dea o formă practică propriilor convingeri. Sunt visători şi aroganţi, dar vrednici de milă. Diferenţa dintre ei şi bandiţi este minimă: ei măcar au o idee pentru care pot să moară. Se strâng pe cheiul Dunării pentru a vedea cum răsare din ceaţă Bulgaria, îşi petrec timpul înjurându-i pe asupritorii turci şi scrijelesc pereţii cu însemne anarhiste. Dar revoluţia lor se reduce doar la atât.

Se întorc mereu în Brăila, „Where The Streets Have No Name" („Acolo unde străzile nu au nume" - regizorul spectacolului inserează un pasaj muzical al trupei U2) unde abia dacă sunt toleraţi, unde provoacă dezordine, unde muncesc săptămâni întregi fără să fie plătiţi, doar pentru că sunt bulgari. Strigă „Trăiască Bulgaria!" din cinci în cinci minute, uneori pentru că au băut un pic cam mult, alteori pentru că nu au uitat să creadă în asta. În teorie, revoluţia lor sună foarte bine.

Un spectacol reuşit

Regizorul Alexander Morfov, creator de top în Bulgaria, ia imagini ale cinemaului lui Fellini sau Kusturica şi le traduce în limbaj teatral. El îşi ironizează puternic compatrioţii în „Exilaţii", spectacol-vedetă al Teatrului Naţional din Sofia, care a avut o singură reprezentaţie la Teatrul Naţional din Bucureşti, la începutul acestei luni. Producţia are la bază povestirea „Nedoriţii, neiubiţii", scrisă în 1882 de Ivan Vazov (1850-1921), un fel de Caragiale bulgar. Dramaturgul a tratat cuvintele „libertate", „patrie" sau „patriotism" cu o doză potrivită de satiră, care le-a făcut să nu capete accente dulcege.

Trupa Teatrului Naţional din Sofia este vibrantă şi puternică, actorii sunt talentaţi şi ştiu să joace cu insigna autoironiei în piept. Este şi meritul regizorului Alexander Morfov, care le-a stimulat colegilor săi spiritul revoluţionar latent. Morfov a fost chiar şi la cârciumă cu actorii, unde a provocat bătăi cu poliţia, pentru a declanşa în ei orgoliul de outsideri.

Bulgarii sunt şi sărăntoci, şi săraci cu duhul, dar inventivitatea lor nu are limite. Abia au ce mânca, dar găsesc întotdeauna ceva de băut. Revoluţionarii rataţi decid să monteze un spectacol de teatru. Vor să strângă bani din care să plătească onorariul unui asasin care trebuie să-l ucidă pe sultan. Formula narativă găsită de dramaturg e forţată, dar paranteza de divertisment satisface nevoile spectatorilor care au venit la teatru să se amuze. Personajele joacă teatru în teatru şi au succes de public cu piesa lor. Dar, cu puţinii bani rămaşi - după ce îşi amortizează toate costurile cu închirierea sălii şi a costumelor sau cu tipărirea biletelor - se „cinstesc" în cârciuma unui compatriot bulgar.

După moartea aceluiaşi cârciumar, cei care îi găsesc economiile de-o viaţă nu se gândesc să le folosească pentru a grăbi lovitura de stat, ci închiriază o cameră de hotel, unde beau şi mănâncă pe săturate.

„Exilaţii" este un spectacol megaloman şi pompos pe alocuri, dar densitatea pasajelor înduioşătoare domoleşte impresiile negative. (Poetul Brâcikov, care nu poate vinde niciun volum de poezie pentru a-şi câştiga pâinea, ţine un monolog în care spune că reuşita nu este posibilă într-o ţară care nu este croită pe măsura sufletelor idealiste). Spectacolul arată slăbiciunea firii umane, care pierde multe bătălii banale în fiecare zi, şi, cu toate acestea, tot îşi permite să plănuiască revoluţii răsunătoare.

„Exilaţii" se termină într-o notă puternică, de ironie amară. Revoluţionarii vor să treacă graniţa în Serbia şi apoi în Bulgaria, dar sunt împietriţi de regizor într-un monument viu al nehotărârii. Cortina coboară peste o fotografie de grup, cu bărbaţi care ţin armele în sus şi privesc patetic înspre viitor, din vagonul unui tren care nu se mişcă.

„Exilaţii" este o montare modernă, apropiată de gusturile unui public obişnuit cu dinamica cinematografului, un spectacol un pic cam lung, dar bine legat, o producţie cu standard de teatru naţional, dar fără praful suplimentar care s-a aşezat în sute de ani pe scena acestei instituţii.