Analiză Tezaurul furat și un an de (ne)vinovății intacte. Oficial român: „Degeaba schimbăm legislația românească, întregul sistem european ar trebui revizuit“

La un an de la furtul Tezaurului Dacic din Muzeul Drents din Assen, ancheta din Țările de Jos continuă, iar bunurile nu au fost recuperate. În România, legislația privind exportul patrimoniului cultural a rămas neschimbată, iar instituțiile implicate funcționează în același cadru procedural. Furtul, considerat la început un șoc național, s-a transformat treptat într-un test al sistemului care gestionează bunurile de patrimoniu.

Expoziția din Țările de Jos fusese gândită ca o prezentare majoră a civilizației dacice, construită în jurul unor piese excepționale. După jaful din ianuarie 2025, reacțiile s-au succedat rapid, de la demiteri la anchete și declarații oficiale. În plan concret, consecințele s-au resimțit în întreruperea colaborărilor internaționale și în suspendarea temporară a exporturilor de patrimoniu.

„Weekend Adevărul“ urmărește, pas cu pas, traseul care a dus la expunerea Tezaurului Dacic peste granițe, cadrul legislativ care a făcut posibil transferul, vulnerabilitățile descoperite după furt și impactul produs asupra sistemului muzeal românesc. Ceea ce a început ca un proiect de diplomație culturală s-a transformat, în timp, într-o radiografie a modului în care funcționează instituțiile responsabile cu protejarea patrimoniului.

Începutul: de la invitație la export

Înainte ca furtul să devină un subiect public, proiectul expoziției din Țările de Jos a parcurs un traseu care nu ieșea din tiparele colaborărilor muzeale internaționale. Expoziția „Dacia! Rijk van goud en zilver“ (trad. – Dacia, Regat de aur și argint) a fost găzduită de Muzeul Drents din Assen în perioada 6 iulie 2024 – 26 ianuarie 2025. Pentru acest proiect, Muzeul Național de Istorie a României (MNIR), în calitate de coordonator al părții române, a solicitat exportul temporar a 673 de bunuri și seturi de bunuri culturale mobile, provenite din colecțiile mai multor muzee din țară. „În cazul acelei expoziții, inițiativa organizării expoziției a venit de la Muzeul Drents. Ei ne-au contactat în 2019, însă din cauza perioadei de pandemie, discuțiile au fost reluate de abia după încheierea ei și s-au desfășurat la București, în mai multe ocazii“, explică pentru „Weekend Adevărul“ Ernest Oberländer-Târnoveanu, managerul MNIR la momentul jafului.

În acest interval, întâlnirile au fost dedicate stabilirii temei expoziției și a cadrului general al colaborării dintre cele două instituții. Reprezentanți ai muzeului, inclusiv conducerea, au venit la București pentru a discuta detaliile organizării, într-un mod care urmează, de regulă, logica proiectelor expoziționale internaționale de amploare. Dincolo de acest parcurs concret, invitația a fost analizată și într-un context mai larg, legat de practica exporturilor temporare de patrimoniu. Emanuel-Viorel Petac, președintele Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor, vorbește pentru „Weekend Adevărul“ despre acest cadru ca despre unul deja stabilizat în muzeologia românească: „Exporturile temporare s-au derulat de-a lungul unui sfert de secol. Așa s-a făcut întotdeauna, în baza unei legislații românești și internaționale relativ sumare“.

Alegerea Muzeului Drents din Assen a fost legată, potrivit lui Oberländer-Târnoveanu, de o combinație de factori care țin atât de profilul instituției, cât și de contextul local în care aceasta funcționează. „Drents este cel mai vechi muzeu de arheologie din Țările de Jos, iar Assen este un oraș cam de dimensiunea Sibiului, foarte bogat“, spune el.

Expoziția de la Assen făcea parte dintr-un proiect care mai fusese prezentat anterior și în alte orașe europene, cu variații limitate în selecția pieselor expuse. Potrivit lui Emanuel-Viorel Petac, diferențele față de versiunile prezentate în alte capitale au fost minime: „Colecția mai fusese prezentată la Madrid, la Roma, în mai multe capitale. Fix la fel, aceeași expoziție. Diferența era de poate 5% piese“. Și durata expoziției a fost stabilită în acord cu tiparele cunoscute ale marilor proiecte internaționale, care presupun investiții logistice și financiare consistente și, în consecință, perioade mai lungi de expunere pentru public. În acest cadru, invitația venită de la Drents Museum din Assen și pregătirea exportului Tezaurului s-au înscris în continuitatea altor proiecte similare derulate anterior, urmând pași considerați standard la momentul respectiv.

Cine decide și cine răspunde: rolul Comisiei și limitele ei

În momentul în care invitația Muzeului Drents a fost transformată într-un demers concret de export temporar, procedura a intrat într-un cadru instituțional bine definit. Un rol central în acest parcurs îl are Comisia Națională a Muzeelor și Colecțiilor, organism științific care funcționează pe lângă Ministerul Culturii și care avizează, printre altele, exporturile temporare de bunuri culturale.

Emanuel-Viorel Petac, care conduce Comisia și în prezent, descrie rolul acesteia ca fiind unul strict consultativ, definit de Legea patrimoniului, un act normativ vechi de peste două decenii. „E o lege concepută înainte de 2000, cu mentalitatea de atunci, în afara Uniunii Europene, fără reglementările europene“. Din acest motiv, spune el, atribuțiile Comisiei au rămas, în esență, neschimbate, chiar dacă au existat ajustări punctuale de-a lungul timpului.

În acest cadru, Comisia are obligația de a analiza documentațiile depuse pentru exporturi temporare, fără a avea însă putere de decizie finală. Petac insistă asupra acestei distincții: „Emitem puncte de vedere. Toate fiind consultative. Deci nu este în niciun caz decizional“. În cazul exporturilor temporare, verificarea se limitează la existența documentelor prevăzute de lege, iar rezultatul este un aviz consultativ, preluat ulterior de Ministerul Culturii în emiterea certificatului de export. „Noi examinăm un dosar constituit potrivit legislației noastre, care nu prevede nimic legat de condiții tehnice speciale. Organizatorii nu suntem noi. Organizatorii sunt cei de acolo“, explică Petac, referindu-se la muzeele-gazdă din străinătate.

Din acest punct de vedere, rolul Comisiei se oprește la verificarea conformității documentației cu legislația românească. Aspectele care țin de securitatea efectivă a expoziției, de condițiile tehnice sau de sistemele de pază rămân, contractual, în responsabilitatea instituției care găzduiește expoziția, adaugă el. Această delimitare este confirmată și de Ernest Oberländer-Târnoveanu: „Toate contractele prevăd faptul că muzeul care primește expoziția se obligă să asigure securitatea pieselor din momentul în care ele intră pe teritoriul național, până la întoarcerea la București“. 

În acest mecanism, deciziile sunt fragmentate între mai multe niveluri: muzeul care inițiază proiectul, Comisia care avizează din punct de vedere științific, Ministerul Culturii care emite certificatul de export și, în final, instituția străină care preia responsabilitatea pentru bunurile expuse. Această structură face ca întrebarea „a cui este responsabilitatea?“ să nu aibă un răspuns simplu sau unic. Comisia își exercită atribuțiile în limitele unei legislații vechi, Ministerul acționează pe baza avizelor primite, iar muzeul-gazdă își asumă, contractual, securitatea și conservarea pieselor. „Nu aveai absolut niciun motiv să refuzi legal, mai ales că era o opțiune a statului român“, spune Petac, referindu-se la situația concretă a expoziției de la Drents, subliniind că, din punct de vedere procedural, documentația era completă și conformă.

Garanții negru pe alb: contracte, asigurări, Facility Report

După etapa avizării instituționale, exportul temporar al bunurilor pentru expoziția de la Assen s-a bazat pe un set de documente prevăzute de legislația românească și de practica internațională a împrumuturilor muzeale. Acest cadru include contractul de împrumut, asigurarea și documentația tehnică transmisă de instituția gazdă. Potrivit lui Ernest Oberländer-Târnoveanu, contractele utilizate în astfel de situații sunt construite pe baza unor șabloane stabilite prin acte normative emise de Guvern: „Exportul este reglementat de o serie de acte normative emise de Guvernul României și ele conțin, printre altele, și un draft de contract. Deci toate contractele pe care Muzeul Național de Istorie a României le-a încheiat sunt organizate în jurul acestui draft“.

Un alt element obligatoriu îl reprezintă asigurarea bunurilor, încheiată la o companie specializată, capabilă să acopere valori ridicate, în funcție de importanța pieselor împrumutate: „Toate cheltuielile legate de asigurarea internațională și de transport au fost suportate de către Muzeul din Drents“, precizează Oberländer-Târnoveanu.

În ceea ce privește documentația tehnică transmisă de muzeul-gazdă, aceasta este analizată în cadrul procedurii de avizare exclusiv din perspectiva existenței și completării ei formale. Emanuel-Viorel Petac descrie statutul acestui document în procesul de evaluare. „Ce scrie în Facility Report, asta este. Iei de bun. E scris că așa e, asta e situația“, spune Petac.

Prezența reprezentanților Muzeului Național de Istorie la montarea expoziției a avut rolul de a asigura instalarea pieselor, fără a implica o evaluare tehnică a infrastructurii muzeului gazdă. „Cum poți să verifici rezistența unei vitrine? Dacă a zis că e standardul, îl iei de bun. Ce să fac, să sparg vitrina?“, spune Petac. Așadar, garanțiile existente înainte de deschiderea expoziției au fost cele consemnate în documentele contractuale, în asigurare și în documentația tehnică transmisă de muzeul-gazdă, în forma prevăzută de procedurile aplicabile la momentul respectiv.

Dincolo de cadrul formal al documentației, acest tip de colaborări se sprijină și pe practici profesionale asumate între instituții. „Se acționează pe principiul bunei credințe. Nu este nimeni acreditat să verifice din punct de vedere tehnic securitatea muzeelor din străinătate. Nu poți verifica dacă o vitrină este P2B sau P6B, nu-ți permite nimeni să o testezi. Sunt niște curtoazii profesionale subînțelese“, spune fostul manager al MNIR.

Noaptea neagră, pas cu pas

Informațiile despre furtul de la Drents Museum din Assen au ajuns în România în dimineața zilei de 25 ianuarie 2025, după ce instituția din București a putut fi contactată. Potrivit lui Ernest Oberländer-Târnoveanu, manager al Muzeului Național de Istorie a României la acel moment, primele date au venit prin intermediul unei colege care ținea legătura cu partea neerlandeză, în jurul orei 7.00. Ulterior, muzeul din Assen a transmis o reconstrucție detaliată a succesiunii de evenimente din timpul nopții, cu indicarea intervalelor orare și a momentelor-cheie. Din această reconstituire reiese că reprezentanții muzeului au încercat să ia legătura cu partea română în cursul nopții, imediat după producerea jafului. Contactul nu a fost posibil atunci, întrucât MNIR nu avea personal în instituție la acea oră.

Datele transmise indică faptul că accesul în muzeu nu s-a realizat printr-o intrare principală, ci prin forțarea unei ieșiri de urgență. Hoții au pătruns în clădire folosind un exploziv, fără ca, în acel moment, să fie clarificate detalii despre tipul sau cantitatea acestuia. După intrarea în interior, sistemul de alarmă al muzeului s-a declanșat. Emanuel-Viorel Petac arată că, potrivit informațiilor cunoscute ulterior, alarma a fost activată în momentul pătrunderii efective în spațiul expozițional. Intervalul în care s-au desfășurat faptele a fost foarte scurt, de ordinul câtorva minute, o durată comparabilă cu alte spargeri petrecute în aceeași perioadă în muzee europene.

După confirmarea furtului, conducerea MNIR a informat Ministerul Culturii, Ministerul Afacerilor Externe și celelalte instituții implicate în gestionarea situației. La acel moment, informațiile disponibile se limitau la desfășurarea cronologică a evenimentelor din timpul nopții, urmând ca detalii suplimentare să fie clarificate în cadrul anchetei deschise de autoritățile olandeze.

Ce nu a funcționat: securitatea reală versus cea declarată

După clarificarea succesiunii faptelor din noaptea jafului, atenția se îndreaptă către diferența dintre condițiile de securitate consemnate în documentația existentă și funcționarea efectivă a acestora în momentul incidentului. Aspectele legate de acest decalaj apar în declarațiile lui Emanuel-Viorel Petac și ale lui Ernest Oberländer-Târnoveanu, din perspective instituționale diferite.

Emanuel-Viorel Petac atrage atenția asupra unui element esențial: prevenția, înțeleasă ca blocare a accesului înainte ca intrarea în muzeu să fie posibilă. Din perspectiva sa, momentul critic nu este cel al sustragerii pieselor, ci cel în care atacatorii ajung în interiorul clădirii. În cazul jafului de la Assen, datele cunoscute ulterior indică faptul că sistemele au reacționat abia după ce accesul fusese deja forțat. Petac subliniază că, din informațiile disponibile, alarma s-a declanșat în momentul intrării efective, nu înainte: „Cum Dumnezeu de nu s-a dat alarma în momentul în care au apărut pe camerele exterioare? Alarma s-a declanșat după ce au aruncat în aer ușa și au intrat“.

Un alt element care apare constant în discuție este cel al vitrinelor securizate. Deși acestea figurau în documentația transmisă anterior, realitatea din teren ridică întrebări care, potrivit lui Petac, nu au primit încă un răspuns clar: „Scrie că aveau vitrine securizate la standardele europene antiefracție. Uite că nu erau. Dar asta n-ai cum să verifici“. Din perspectiva lui Ernest Oberländer-Târnoveanu, diferența dintre securitatea declarată și cea efectivă a devenit vizibilă abia după producerea jafului, când au ieșit la iveală informații care nu fuseseră cunoscute anterior de partea română: „Ulterior am aflat că asigurătorul a făcut o serie întreagă de observații și a cerut îmbunătățirea sistemului de securitate. De exemplu, a cerut întărirea ieșirii de urgență și instalarea unei instalații de ceață artificială. Aceste detalii nu figurau în Facility Report și nu ne-au fost aduse la cunoștință“. El adaugă că unele dintre aceste elemente apar și în documente ale anchetei olandeze, apărute ulterior în spațiul public: „Vitrinele nu erau la standardele necesare și sistemul de ceață artificială nu a funcționat la parametrii ceruți. Aceste lucruri au facilitat jaful“.

În acest context, cei doi vorbesc despre un sistem care funcționează pe baza unor declarații asumate contractual, dar care lasă puțin spațiu de intervenție în momentul în care realitatea nu corespunde descrierii inițiale. Petac observă că viteza de reacție a autorităților, deși conformă standardelor, de sub zece minute, nu este adaptată unor atacuri extrem de rapide. Astfel, diferența dintre securitatea descrisă în documente și cea demonstrată în practică apare ca o vulnerabilitate care traversează mai multe niveluri ale sistemului muzeal european, devenind vizibilă abia în momentul unui incident major.

După furt: demiterea, reacția politică și izolarea instituțională

În zilele care au urmat jafului de la Drents Museum din Assen, atenția s-a mutat rapid de la ancheta propriu-zisă către reacțiile instituționale din România. La nivelul Muzeului Național de Istorie a României, consecința imediată a fost schimbarea conducerii. Ernest Oberländer-Târnoveanu a fost demis din funcția de manager la data de 28 ianuarie 2025, la trei zile după producerea jafului. Potrivit acestuia, decizia i-a fost comunicată în urma unei convocări la Ministerul Culturii: „Acolo mi s-a adus la cunoștință că trebuie să îmi dau demisia sau că voi fi demis. Având în vedere faptul că nu aveam niciun motiv să consider că am încălcat vreo prevedere legală, nu mi-am dat demisia și am fost demis“. El afirmă că, la momentul respectiv, nu exista o analiză finalizată privind responsabilitățile instituționale ale muzeului. „Procedura de demitere nici nu a respectat prevederile legale. Trebuia să fie însoțită de o analiză a unei comisii, care s-a făcut ulterior demiterii mele“, a precizat acesta.

În perioada imediat următoare, nu au fost anunțate alte demiteri sau sancțiuni în cadrul Muzeului Național de Istorie a României sau al altor instituții implicate. „Eu am fost singurul“, afirmă Oberländer-Târnoveanu.

Contextul deciziei a inclus reacții politice și mediatice legate de organizarea expoziției în Țările de Jos, care au plasat cazul într-o zonă de presiune publică ridicată. Potrivit lui Oberländer-Târnoveanu, această dinamică a influențat modul în care a fost gestionată situația la nivel instituțional. Potrivit fostului director, demiterea sa a avut ca efect și întreruperea oricărei implicări oficiale în demersurile ulterioare legate de caz, adăugând că, în mod obișnuit, o astfel de situație ar fi presupus participarea conducerii muzeului la discuțiile cu autoritățile neerlandeze.

„Dacă nu participi, dispari de pe harta culturală a Europei. Ești pată albă“

La un an de la jaf, ancheta desfășurată de autoritățile neerlandeze continuă, dar bunurile culturale românești furate – între care celebrul coif de la Coțofenești și brățările dacice de aur din Sarmizegetusa Regia – rămân în mare parte nerecuperate. Investigațiile au generat mai multe evoluții semnificative de-a lungul anului. În prima fază, la 29 ianuarie 2025 au fost reținute câteva persoane suspectate de implicare directă în furtul de la Drents, iar autoritățile nu au exclus posibilitatea ca și alți complici să fie implicați în rețea. Poliția a efectuat, de asemenea, percheziții la sediul unei companii din Heerhugowaard, în căutarea unor indicii care să conducă la găsirea obiectelor furate.

În cursul anchetei au fost obținute indicii din obiecte abandonate pe ruta de fugă. Procurorii neerlandezi au relatat că artefactele furate – transportate într-un rucsac sport lăsat într-un container pe strada Pelikaanstraat din Assen – au lăsat urme de aur și fragmente de sticlă pe hainele găsite în acesta, ceea ce sugerează că bunurile au fost manevrate înainte de a fi transportate. Anchetatorii au identificat o serie de suspecți și au făcut arestări, dar procesul penal se află încă în desfășurare. În unele cazuri, procurorii au renunțat la acuzațiile împotriva unor suspecți secundari, considerând că rolul lor a fost prea mic pentru a justifica urmărirea penală, în timp ce alți suspecți principali rămân în arest preventiv și își exercită dreptul de a păstra tăcerea în fața judecătorilor.

Un alt capitol al investigației a atras atenția publicului în februarie 2025, când poliția din nordul Țărilor de Jos a percheziționat locuința unei persoane de origine română din Heerhugowaard. Aceasta nu a fost, la acel moment, oficial inculpată, dar acțiunea autorităților a reprezentat o evoluție semnificativă în căutarea de noi indicii în caz, potrivit presei locale.

Ancheta a avut și manifestări în instanță: autoritățile au prezentat probe precum urmele ADN sau imagini din camerele de supraveghere care leagă suspecții de mijloacele materiale folosite în spargere și de locurile unde bunurile furate ar fi putut fi manipulate. În continuare, procesul se află pe agenda instanțelor, iar date recente arată că următoarea audiere este planificată pentru octombrie 2026, în cadrul căreia se va decide dacă alți suspecți vor fi urmăriți penal. În paralel, eforturile diplomatice și judiciare între Țările de Jos și România rămân active, în timp ce aceste bunuri de patrimoniu cultural universal sunt încă căutate.

Ce s-a schimbat? 

Dincolo de stadiul anchetei, rămâne întrebarea legată de schimbările produse în sistem, la nivel instituțional și legislativ, după furt. Emanuel-Viorel Petac spune că, la un an de la eveniment, cadrul existent este, în esență, același. În ceea ce privește eventualele corecții ale sistemului, el arată că au existat propuneri formulate la nivelul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor, în contextul unor solicitări mai vechi venite din partea Ministerului Culturii. „Sigur că sunt necesare multe schimbări în legislația românească și noi le-am și propus încă din vremea ministeriatului doamnei Turcan. Doamna ministru atunci solicitase comisiei să revizuiască întreaga legislație de patrimoniu, ceea ce am și făcut. Propunerile noastre sunt la Ministerul Culturii. Sunt și atât. Și nu s-a schimbat nimic“, spune Petac.

El subliniază însă că problema depășește cadrul național și ține de lipsa unor standarde comune la nivel european. „Degeaba schimbăm ceva în legislația românească, pentru că importantă e legislația de dincolo, asupra căreia nu avem niciun impact. Ar trebui un sistem european revizuit, întregul sistem european, să fie o legislație standardizată, niște prevederi standard. Și nu sunt“, afirmă el.

În același timp, Petac atrage atenția asupra modului în care patrimoniul este perceput și utilizat în spațiul public: „Nu sunt fetișuri, sunt obiecte de studiu pentru specialiști și obiecte de văzut pentru public, pentru că dacă nu sunt nici văzute, nici studiate, atunci nu știu pentru ce mai există – doar ca să stea în depozite“.

Limbajul de lemn al responsabilității

Ministerul Culturii, prin Diana Ștefana Baciuna, secretar de stat, arată într-un răspuns transmis în scris la solicitarea „Weekend Adevărul“ că furtul Tezaurului Dacic de la Muzeul Drents se află în continuare în atenția autorităților judiciare din Țările de Jos, ancheta fiind încă în desfășurare. Potrivit instituției, caracterul internațional al cazului implică proceduri complexe de cooperare, iar detaliile investigației nu pot fi făcute publice.

Ministerul precizează că, imediat după furt, a pus la dispoziția organelor de anchetă întreaga documentație referitoare la exportul temporar al bunurilor culturale și că a cooperat cu autoritățile române și olandeze, inclusiv prin notificarea structurilor internaționale relevante.

În plan financiar, instituția confirmă că Muzeul Național de Istorie a României a fost despăgubit, în luna septembrie 2025, cu suma de 5,7 milioane de euro, reprezentând valoarea de asigurare a celor patru bunuri culturale furate. Suma a fost virată la bugetul de stat, iar Ministerul subliniază că nici MNIR, nici Ministerul Culturii nu pot utiliza aceste fonduri. În eventualitatea recuperării pieselor, statul român are obligația de a restitui despăgubirea încasată, cu posibile ajustări legate de costurile de restaurare.

Răspunsul reia și cadrul procedural al exportului expoziției „Dacia! Rijk van goud en zilver“, desfășurată la Muzeul Drents din Assen între 6 iulie 2024 și 26 ianuarie 2025. Ministerul afirmă că exportul celor 673 de bunuri și seturi de bunuri culturale a fost realizat cu respectarea legislației în vigoare, după parcurgerea tuturor etapelor prevăzute: avizul Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor, aprobarea Ministerului Culturii și emiterea certificatului de export de către direcția deconcentrată competentă.

În ceea ce privește măsurile ulterioare furtului, Ministerul menționează înscrierea bunurilor sustrase în registrele naționale și internaționale de alertă, notificarea autorităților vamale și a structurilor de aplicare a legii, precum și transmiterea unor circulare către muzee și servicii deconcentrate. Totodată, instituția arată că au fost inițiate demersuri pentru modificarea și completarea legislației privind securitatea depozitării, expunerii și transportului bunurilor culturale mobile, precum și pentru revizuirea procedurilor interne legate de exportul temporar. Potrivit Ministerului, aceste propuneri se află în prezent în etapa de consultare publică.

Ce s-a pierdut dincolo de Tezaur

Dincolo de ancheta penală și de consecințele instituționale imediate, furtul de la Muzeul Drents a avut efecte colaterale asupra prezenței internaționale a României în circuitul expozițiilor muzeale. În lunile care au urmat jafului, mai multe proiecte aflate în pregătire sau în faze avansate de discuție au fost suspendate sau abandonate. „Muzeul Național de Istorie era implicat în organizarea sezonului cultural România-Polonia. Trebuia să organizăm două expoziții în Polonia, una la Cracovia și alta la Gdansk. Ele nu au mai avut loc. Eram în discuții cu Altes Museum din Berlin pentru o expoziție în 2025. Nici ea n-a mai avut loc. Și, de asemenea, eram în discuții cu Muzeul Fitzwilliam din Cambridge, pentru organizarea unei expoziții despre Dacia, care a fost anulată“, afirmă Ernest Oberländer-Târnoveanu.

Emanuel-Viorel Petac vorbește despre impactul acestei absențe din marile circuite expoziționale: „Dacă nu participi, dispari de pe harta culturală a Europei. Ești pată albă“.

La un an de la furt, aceste proiecte nu au fost reluate, iar România lipsește din spații unde, anterior, patrimoniul său era prezent constant. Dincolo de piesele dispărute și de investigația aflată în curs, bilanțul include și aceste absențe: expoziții care nu au mai fost deschise, colaborări întrerupte și o vizibilitate culturală diminuată, într-un moment în care miza prezenței internaționale rămâne una esențială.