„Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea“, demisia editorială a poetului Lucian Vasilescu

Ieri seară, Asociaţia Culturală Direcţia 9, condusă de scriitorul Adrian Suciu, a organizat la  clubul „Zappa Rock &More”, din centrul Capitalei, un eveniment cultural de excepţie: lansarea cărţii „Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea-despre modesta mea ratare personală”, apărută la prestigioasa editură „Rentrop& Straton” şi semnată de poetul Lucian Vasilescu.

Voci avizate din mediile literare afirmă că este vorba  probabil de cea mai importantă carte de poezie a anului.

Un volum-manifest, un protest liric, de o sensibilitate cutremurătoare, la adresa manelizării societăţii româneşti postdecembriste, care aneatizează prezentul şi anulează trecutul celor care au visat că schimbarea regimului de acum un sfert de secol ne va mântui de mizerie. Un strigăt mocnit de revoltă şi de neputinţă.

În prima parte a volumului,  textele poetice seducătoare prin claritate şi prin graţie, conturează atmosfera grea deziluziei continue, unde iubirea se prăfuieşte şi prin care viaţa poetului se prelinge ca o lacrimă însângerată. Cea de-a doua secţiune sugerează cauzele absurde, din proximitate, ale acestui spleen existenţial, în perimetrul căruia „ratarea personală” devine singura realizare posibilă: este vorba de un colaj de fragmente din presa comunistă începând cu articolul „Presiune record realizată de fizicienii sovietici”, publicat în „Scânteia” din data de 23 octombrie 1958, ziua naşterii poetului Lucian Vasilescu, şi terminând cu un text neinteligibil, alienant, care urmează vestitului articol care poartă titlul „Fir-ai al naibii, Majestate!”, publicat în ”Adevărul” din 28/29 septembrie 1991. De altfel, aceasta este şi ultima carte de poezie publicată de Lucian Vasilescu, care marchează declarat demisia sa editorială. Iată cum explică el însuşi, în prefaţa volumului, acest gest civic extrem: „Avem, în brava noastră Republică manelistă, maneaua politică, manea executivă, manea judecătorească, manea administrativă, manea media. Avem clădiri în formă de manea, avem o manea a infrastructurii, una a privatizării, alta a sindicatelor, una a învăţământului şi o alta a asistenţei sociale, avem maneaua ocrotirii sănătăţii şi maneaua mediului, avem maneaua justiţiei şi maneaua de la pagina cinci, maneaua talk showului şi manea parlamentară, o manea a proscrişilor şi una a celor care se dau cu maşini care costă mai mult decât până unde ştiu proprietarii lor să numere. Şi tot aşa. În zumzetul ăsta am zgâriat şi eu cu tocul şi peniţa, într-un registru cu coperte groase, la ultima carte de poezie pe care o mai public. Am crezut, din decembrie 1989 şi vreme de vreo douăzeci de ani, că-mi locuiesc visul. Se vede treaba c-am adormit visând frumos şi m-am trezit în plin coşmar-ce-i drept, tot un vis şi acesta. Am mai crezut că şi binomul  gazetărie-poezie este unul funcţional. Despre cuvinte am crezut că ele sunt cele care ţin lumea laolaltă, să nu se destrame. Am crezut în puterea lor de a zidi, de a întemeia. Şi am avut dreptate, de fiecare dată, doar că lucrurile nu stau cum am crezut eu în lumea asta, în limba asta şi nici acum.(…) De aici înainte, dacă textele mele vor mai fi invitate la întâlniri publice (lecturi, spectacole, festivaluri) voi continua să le însoţesc, pentru că aşa se cuvine. Pe de altă parte, am hotărât să nu depun acest ultim volum pe masa niciunui juriu literar. Mai mult: îmi amputez acum, voluntar, orizontul de aşteptare al oricărui premiu literar sau pentru literatură”.

Apariţia volumului a fost salutată de pictorul, teologul şi academicianul Sorin Dumitrescu cu aceste cuvinte: „Domnule Lucian Vasilescu, volumul dumneavoastră e tare de tot. Îmi place mult, fiindcă <ţinteşte scurt> chestiunea, iar  aceasta n-o poate face oricine. În sine, dar numai în sine, antimaneaua adioului ţine şi ea. Scârba - pe care versurile nu se feresc fariseic să folosească nuri estetici - este de proporţii cosmice şi halucinantă, aşa  cum se răsfrânge asupra vieţii oricărei persoane. Scrieţi o poezie care scuipă estetic şi cu flegmă autentică ,<marea vieţii ridicându-se> a actualei lumi expirate / manelizate şi care cântă la ţambal paralizia ,«viforului ispitelor». Rămâne de văzut spre care «liman lin alergaţi, strigând», ca Iona: «Scoate din stricăciune viaţa mea, mult Milostive»: spre al Bisericii sau spre al lui Iona, spre al lui Heideger sau spre al  lui Rimbaud ? Oricum, strigarea din ,«Ţara mea, viaţa mea, dragostea mea» se aude înalt, seriosul ei este convingător până la capăt. Ici colo, versurile înţeapă social, dar în genul banditesc şi cuceritor a lui Villon, încât n-ar fi exclus, ca-ntr-un târziu, să fie preluată de lumea multă sechestrată-n blocuri şi nu doar de ,<doi tâmpiţi şi-o tâmpită>. Editorial vorbind, aţi realizat mai mult decât un volum de versuri şi vă asigur că harul editorial al cărţii a fost cel care mi-a asmuţit răbdarea. OZN-ul poetic şi literar pe care l-aţi produs ţipă după un evreu priceput în publicitate. (...).Vă felicit şi pentru viitorul pe care vi l-aţi ales. Singurătatea dumneavoastră viitoare vă va prii enorm : vă va lega subit de Singuratecul cel mai evacuat şi încă  din propria Sa lume, dăruită nouă illo tempore şi de unde aproape că L-am trimis la pensie! N-am citit în poezia actuală nicio disperare mai plauzibilă şi mai pătrunzătoare ca a vorbirii dumneavoastră poetice. Dacă vă veţi înrudi poezia cu psalmii, veţi putea ţinti şi mai sus, acolo unde aerul devine văz + Duh. Genul acesta de laudă «suspectă de encomiasm» îl emit foarte, foarte rar. Credeţi-mă!(…)”. „Acestă carte este unul dintre cele mai frumoase obiecte, pe care le-am întâlnit ca editor”, a mai punctat Domnia Sa, referindu-se la aspectului grafic al volumului.

Festivitatea de lansare s-a încheiat cu un emoţionant recital de muzică folk,  susţinut de Nicu Alifantis, care, pe lângă celebrele sale ever-green-uri, a cântat, în premieră, şi o piesă compusă pe versurile lui Lucian Vasilescu