Sunt ştiinţa şi religia duşmani de moarte?

Unul dintre subiectele de dezbatere cele mai caracteristice pentru societatea contemporană pare să fie acela al conflictului, sau presupusului conflict dintre ştiinţă şi religie. Opinia aproape generalizată este că aceste două forţe nu sunt compatibile, ba mai mult, că ar fi implicate într-un conflict inerent, provenit din modurile foarte diferite de percepere şi apropriere a realităţii.

Dar oare nu este şi acesta un clişeu? Deşi poate unui observator obişnuit i s-a părea că cele două domenii îşi revendică răspunsuri absolute privitoare la aceleaşi întrebări ontologice şi epistemologice, poate că in realitate lucrurile nu stau chiar aşa, într-o dihotomie totală.

Dacă aruncăm o privire înapoi, prin secolul al XVI-lea un destul de faimos membru al clerului (şi nu era singurul), şi anume cardinalul Baronius, spunea că ceea ce face credinţa este să ne arate drumul către ceruri, dar nu cum funcţionează cerurile. Distincţia între dimensiunea morală şi cea funcţională o va integra şi Galileo în scrierile sale, amintindu-ne că ştiinţa şi religia sunt compatibile pentru că fiecare are totuşi propria arie unde îşi exercită modelele explicative.

Din multe puncte de vedere, este evident că cele două diferă, ştiinta mizând pe raţionament, măsurători, evaluări, failibilism, etc., iar religia axându-se pe sondările gândirii intuitive. Asta nu înseamnă însă că nu se pot crea punţi de legătură, chiar albert Einstein a făcut o afirmaţie faimoasă în acest sens: “Stiinţa fără religie este şchioapă, religia fără ştiinţă este oarbă”. Din altă direcţie, mai precis din partea Papei Ioan Paul al II-lea, venea mai mult sau mai puţin aceeaşi idee: “Stiinţa poate curăţa religia de erori şi superstiţii, iar religia poate curăţa ştiinţa de idolatrie şi absoluturi false”.

Dar conlucrarea este departe de a fi uşoară într-un mediu presărat cu suspiciuni şi ostilităţi de ambele părţi. Una dintre sursele acestor aversiuni este problema eticii în ştiinţă, o alta este problema empirismului în religie, şi multe alte probleme care în fond se rezumă la cum folosim concret, în societate, aceste două moduri de cunoaştere. Niciunul dintre ele nu ar trebui să prevaleze asupra celuilalt, pentru a se asigura un dialog productiv. Ideal în teorie, dar în practică de obicei ne lovim de esenţialism, fundamentalism, prozelitism, şi acestea nu doar din partea religiei. Căci până la urmă, afirmarea unei non-religiozităţi absolute, ca şi în cazul opus, tot o bază iraţională implică, pentru că scoate orice empirism din ecuaţie.

De fapt, poate că acest conflict între domenii este mai mult un conflict între oameni decât între modurile de cunoaştere în sine. Omul de ştiintă se poate simţi inconfortabil când constată că ştiinta nu poate răspunde la întrebări legate de moralitate sau valori, la fel cum omul religios se poate simţi ofensat când trebuie să recunoască natura non-ştiinţifică a cărţilor sfinte.

Citeşte continuarea pe historia.ro