Spiritul olimpic şi naţionalismul
0N-am fost de acord cu destule lucruri din, altminteri, extraordinarul spectacol din deschiderea oficială a Jocurilor Olimpice de la Londra, majoritatea acestora fiind fără mare importanţă, aşa că le voi trece sub tăcere. Unul mi-a atras însă atenţia şi nu pot să nu-l comentez.
Aţi remarcat, desigur, că steagul Serbiei a fost purtat de fostul număr unu mondial din tenis, Novak Djokovici. În cazul Elveţiei, deşi i s-a propus, actualul număr unu mondial, Roger Federer, a refuzat onoarea. Între cei doi mari tenismeni nu e doar concurenţa din teren, cunoscută tuturor. Mai este şi o concurenţă, nedeclarată şi neremarcată, între modul în care fiecare din cei doi îşi priveşte profesia.
Federer şi-a reprezentat foarte rar ţara în Cupa Davis şi, cu siguranţă, n-ar fi venit la Londra, dacă, aşa cum sugera un alt mare jucător, competiţia olimpică s-ar fi desfăşurat în tenis pe naţiuni şi nu individual. Deşi la fel de bun cetăţean ca şi Djokovici, Federer nu se consideră cel mai valoros sportiv al Elveţiei şi nu ţine s-o reprezinte ca naţiune. El îi reprezintă pe toţi iubitorii sportului alb, cum este numit tenisul, din nostalgia costumului de altădată, părăsit astăzi pentru cele mai fanteziste combinaţii de culori. La Cupa Davis, aceste culori sunt ale steagului ţării.
Djokovici este, el, un naţionalist. Când l-am văzut purtând steagul, mi-am amintit de o întâmplare din finala Cupei Davis de la Belgrad din 2011, disputată de Serbia contra Franţei. Într-un moment dificil pentru Serbia şi înainte de a intra el însuşi pe teren, Djokovici a inflamat tribuna cu slogane naţionaliste şi gesturi adecvate simţului patriotic, cu alte cuvinte, agresive.
Dezlănţuirea aceasta nu i-a făcut cinste lui Djokovici. În sport, ca şi în artă, sentimentele nu cunosc frontiere. Cum n-ar trebui să cunoască la Olimpiadă. Spiritul olimpic, aşa cum l-au conceput vechii greci şi l-a reafirmat Pierre de Coubertin la sfârşitul secolului XIX, este unul fără frontiere.
Viermele din măr
M-a frapat, deşi nu m-a surprins, comentariul celor doi trimişi ai Televiziunii Române. Au făcut bine menţionând, de câte ori a fost cazul performanţele sportivilor noştri, chiar dacă au uitat contraperformanţele din ultima vreme, mai ales, ceea ce i-a lipsit de o deplină credibilitate. N-au făcut bine apelând la o emfază de care nu reuşim să ne debarasăm în împrejurări în care măsura corectă şi tonul just sunt de rigoare. Emoţiile se cuvin reţinute, fiindcă, şi dacă sunt sincere, sună fals.
Britanicii ne-au oferit un bun exemplu în această privinţă. Au profitat, e adevărat, de faptul de a fi gazde, prezentând cea mai numeroasă delegaţie din toate, deşi nu sunt convins că sportul britanic actual îl depăşeşte ca nivel pe cel american, rusesc sau german. Şi-au tras spuza pe turta lor de câte ori au putut. Au gândit totuşi, în contrapartidă, momente în care umorul tipic britanic ne-a determinat să le iertăm parada naţională. Au avut curajul şi hazul să parodieze cu ajutorul lui Mr. Bean principiul olimpic fundamental, repetat de fiecare vorbitor în deschidere, şi anume obligativitatea sportivilor de a-şi juca în mod corect şansele. Cine s-ar fi aşteptat ca îndemnul cu pricina să fie făcut tocmai pe o astfel de cale?
Aici este cheia în care se cuvine să interpretăm spiritul olimpic, ferindu-l de o contradicţie care îl roade în deceniile din urmă, mai cu seamă după căderea Zidului Berlinului: dacă înainte o singură mare frontieră tăia lumea în două, în prezent, odată cu dispariţia ei, au luat naştere sute de frontiere mici, iar lumea marilor puteri a fost înlocuită de lumea micilor state naţionale.
Naţionalismul este viermele din măr. Spiritul olimpic presupune o internaţională a celor mai buni, indiferent de rasă, naţionalitate, religie, sistem politic, tradiţie, culoare a pielii, sex, origine socială sau de oricare dintre deosebirile care fac diversitatea speciei umane. Diversitatea nu trebuie însă confundată cu triumful spiritului particular asupra celui universal.
Din păcate, este tot mai evident că universalitatea fondatoare a spiritului olimpic cedează pasul în faţa naţionalismelor. În numele diversităţii, care este o realitate indenegabilă, spiritul olimpic ameninţă să se transforme dintr-o competiţie de valori universale într-una care angajează naţiuni, dintr-o întrecere în care nu contează cine câştigă, ci spiritul în care o face într-una în care sportivii sunt împinşi de la spate să obţină victoria, singura care flatează orgoliul naţional şi face din ei eroi ai naţiunii. Ale cărei steaguri le poartă naţionalişti ca Novak Djokovici.
“Emoţiile se cuvin reţinute, fiindcă, şi dacă sunt sincere, sună fals."
“Din păcate, este tot mai evident că universalitatea fondatoare a spiritului olimpic cedează pasul în faţa naţionalismelor."