Şi-a ascuns Eliade trecutul legionar?
0La aproape 25 de ani de la moartea savantului, cercetătorii încearcă să afle de ce acesta nu şi-a mărturisit adeziunea la Garda de Fier. Afilierea lui Mircea Eliade, rămas în cultura universală în primul rând ca istoric şi filosof al religiilor, la extrema dreaptă românească din anii ’30 este un fapt recunoscut.
Înainte de a-şi începe spectaculoasa carieră internaţională, tânărul savant român, proclamat şi autoproclamat „şef" al generaţiei sale, s-a alăturat idealurilor acestei mişcări.
A fost mai degrabă o adeziune decât o apartenenţă, susţin specialiştii, mult îndatorată profesorului Nae Ionescu, ideolog al Gărzii de Fier, căruia Eliade i-a fost asistent câţiva ani, publicând articole despre „omul nou", „renaşterea legionară", „ortodoxismul" şi „românismul", în concordanţă cu filosofia grupării conduse de Zelea-Codreanu.
Este un episod incontestabil din biografia cărturarului, episod pe care, decenii mai târziu, protagonistul a evitat întotdeauna să-l clarifice. Refuzul său a stârnit o întrebare firească: de ce şi-a ascuns Eliade, personalitate de importanţă crucială în cultura modernă, trecutul legionar?
Ambiguitatea ca „soluţie"
Acesta a început să iasă la iveală în străinătate în anii '70, mai exact în 1972, când un articol tipărit în publicaţia „Toladot" din Israel spunea făţiş că Eliade a făcut parte din Legiunea Arhanghelului Mihail, potrivit unui document la vremea respectivă nepublicat: jurnalul lui Mihail Sebastian, cu însemnări din perioada 1935-1945.
Savantul Gershom Scholem, oarecum apropiat de Eliade, i-a cerut acestuia explicit o reacţie la acuzaţie. Iar Eliade a ales calea ambiguă, negându-şi colaborarea cu ziarul legionar „Buna Vestire", susţinând că a fost eliberat din lagărul de la Miercurea-Ciuc, în care petrecuse mai multe luni (în 1938), alături de Nae Ionescu, pentru că „autorităţile" şi‑au dat seama că este o greşeală. N-a scris niciun cuvânt despre „declaraţia de desolidarizare" cu Garda de Fier pe care, potrivit documentelor invocate de mai mulţi cercetători, o semnase în secret.
Ocaziile de a elucida suspiciunile au tot continuat să apară. Din 1972 şi până în 1986, când a murit la Chicago, Eliade nu a reacţionat, în ciuda numeroaselor ocazii avute, întru clarificarea acestui aspect.
În studiul „Mircea Eliade. Anii tulburi: 1932 - 1938", Mihaela Gligor aduce argumente solide în sprijinul ipotezei, de altfel cea mai răspândită, că „Eliade nu a crezut în scopurile politice ale Gărzii de Fier, însă era de acord cu obiectivele spirituale proclamate de Codreanu. Legiunea exprima, în acest sens, încorporarea idealurilor generaţiei sale."
„Incapabil să-şi cerceteze trecutul"
În volumul „Mircea Eliade. Prizonierul istoriei", considerat una dintre cele mai bune biografii ale cărturarului, pentru care Florin Ţurcanu a câştigat în 2006 Premiul „Cartea anului", autorul se apleacă temeinic asupra acestui aspect. În capitolul intitulat „Imposibila mărturisire", îl comentează nuanţat:
„Problema pe care o ridică biografia lui Eliade după război nu este că a rămas antisemit. Contrariul pare mai aproape de adevăr, ceea ce corespunde imaginii liberale şi cosmopolite pe care a ştiut să şi-o creeze în mediul american.
Totodată însă, Eliade s-a dovedit incapabil să-şi cerceteze trecutul luând distanţa critică necesară faţă de el. Exemplele adunate în aproape trei decenii nu sugerează faptul că fostul membru al Gărzii de Fier ar fi purtat în permanenţă o mască pentru a-şi ascunde adevărate sentimentele faţă de evrei.
Cu toate acestea, ele contribuie şi mai mult la crearea imaginii contradictorii a unui om care a vrut în acelaşi timp să rămână fidel foştilor săi prieteni legionari, ca şi faţă de aceea ce el considera a fi aspectul pozitiv al Gărzii de Fier, lăsând în urmă episodul antisemit, refulându-l şi refuzându-l atât să-l examineze, cât şi să-l mărturisească."
"Eliade nu a crezut în scopurile politice ale Gărzii de Fier, însă era de acord cu obiectele spirituale proclamate de Codreanu."
Mihaela Gligor
cercetător