Sexualitate şi alţi zei

„Equus“, de Peter Shaffer, a deschis cea de-a XVIII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru Scurt de la Oradea.

Până duminică, 30 septembrie, la Oradea se desfăşoară Festivalul Internaţional de Teatru Scurt, care s-a deschis în acest an cu spectacolul „Equus", după un text celebru al lui Peter Shaffer, mai puţin montat în ultimii ani în România. Montarea în regia lui Szabo K. Istvan aparţine teatrului gazdă, Teatrul „Regina Maria" din Oradea, o instituţie care, în ultimii ani, după ce a reuşit renovarea sălii, având acum unul dintre cele mai frumoase spaţii de joc din ţară, a revenit în ultimele stagiuni cu câteva producţii excelente, una dintre ele fiind musicalul „Scripcarul pe acoperiş".

În cazul de faţă, opţiunea pentru textul lui Peter ­Shaffer, mai cunoscut publicului larg pentru povestea din „Amadeus", a cărei ecranizare a cunoscut un succes uriaş, este una curajoasă. De alt­fel, şi „Equus" a fost adaptată pentru cinematografie, iar textul a câştigat un premiu Tony pentru cea mai bună piesă. Departe de a fi fost inhibante pentru trupa de la Oradea şi pentru regizorul Szabo K. Istvan, toate aceste recunoaşteri internaţionale au funcţionat, dimpotrivă, în direcţia corectă. Iar montarea de la Teatrul „Regina Maria" este construită într-o cheie ce justifică pe de-a-ntregul alegerea textului.

Psihanaliză şi religie

Un caz psihologic straniu şi izolat, un băiat care dezvoltă o adoraţie sexualo-religioasă pentru cai, închinându-se zeului lor suprem, Equus, poate deveni o poveste de interes larg... Justificarea-mărturie a autorului din prologul piesei „Equus" dă o posibilă pistă, pe care regia o şi urmează până la un punct. „Acum vreo doi ani, într-un sfârşit de săptămână, mergeam cu maşina pe un drum de ţară, însoţit de un prieten. Am depăşit un grajd şi, dintr-odată, el şi-a amintit de un delict neobişnuit, de care auzise de curând la o cină în Londra. Ştia doar un detaliu - oribil - şi toată povestea a ţinut mai puţin de un minut, dar a stârnit în mine o fascinaţie intensă.

Actul fusese comis cu câţiva ani mai înainte de către un tânăr cu mari probleme. A şocat profund corpul local de magistraţi. Şi, în cele din urmă, nu s-a putut găsi nicio explicaţie raţională." Despre ce era vorba? Un tânăr de 17 ani orbise şase cai într-un orăşel de lângă Suffolk...

Traseul pe care-l alege regizorul Szabo K. Istvan este unul în care nu-şi obligă spectatorul să empatizeze cu niciun personaj şi cu nicio situaţie de pe scenă, iar această echidistanţă faţă de fiecare dintre problemele propuse de piesă are un mare merit în acest context. Oferă o perspectivă raţională, aşezându-ţi în faţă ca-ntr-un joc de tip detectivistic câteva opţiuni şi jonglând în permanenţă cu ele, fără să piardă din vedere un tip special de efect de distanţare care conferă în acelaşi timp confort şi imparţialitate.

Întâlnirea dintre un medic psihiatru copleşit de propriile probleme pe care ajunge să le recunoască pus faţă în faţă cu acest caz cu totul bizar şi tânărul care şi-a dezvoltat propria religie, închinându-se zeului Equus - un cal pe care-l adoră cu o adoraţie religioasă, străbătută de fantasme sexuale, scoate la iveală tare ale societăţii actuale. Mai mult decât o prezentare, fie ea oricât de interesantă, a unei poveşti de tip psihanalitic - la urma urmei, psihanaliza de acest timp şi-a
pierdut uşor din fascinaţie la acest moment -, spectacolul de la Oradea vorbeşte despre incomunicare.

Şi meritul este că vorbeşte despre incomunicare - atât de la modă în acest moment - prin alte mijloace. Vorbeşte despre relaţia cu sine şi cu cei din jur, despre refuzul realităţii, despre refuzul raţionalului, despre refugiul conştient în zona iraţionalului, ceea ce este mult mai mult decât o formă de nebunie...

Joc de şah la masa adevărului

Cazul lui Alan nu este unul clinic, ci unul social, şi la fel este şi cel al doctorului Martin. Iar modul cum este dezvoltată situaţia pe scenă între cei doi e ca un joc de şah între două inteligenţe, amândouă deraiate, dar fiecare în altă direcţie. Terenul pe care se întâlnesc, camera albă de la psihiatrie, construită într-o cheie uşor simbolică - nici grajd, nici cameră de spital sau şi, şi... -, este unul neutru, unde se produce un transfer straniu între creierele celor doi. Cine este învins şi cine câştigă, unde sunt limitele dintre realitate şi nebunie, dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună - toate se anulează în spaţiul în aşa fel construit de Mira Janos Tamas, încât să funcţioneze ca extra-realitate.

Richard Balint, în rolul psihiatrului, reuşeşte exact acel amestec de raţiune şi (in)conştienţă care să-l facă suficient de credibil într-o poveste în care, în fapt, marea transformare o trăieşte el. O poveste în care el devine subiect de psihanaliză pentru el însuşi, printr-un transfer de energie inteligent asumat şi condus de la prima şi până la ultima scenă, cu dezlănţuiri credibile şi cu treceri subtile de la o stare la alta. Şi Ciprian Ciuciu, în rolul lui Alan, păstrează ritmul, dar rămâne în multe dintre momente într-o zonă de siguranţă din care rolul lui i-ar cere să iasă din când în când...

Dar, cum regia le-a construit lui şi, de altfel, întregii distribuţii, alibiul perfect, căci cu toţii joacă pe linia fragilă unde se întâlnesc raţionalul şi iraţionalul, greşelile de interpretare sunt practic anulate, ceea ce este, în fond, un
mare merit...

Monica Andronescu este câştigătoarea Premiului Uniunii Teatrale din România (UNITER) pentru Critică de Teatru în 2012

Info

- Teatrul „Regina Maria" din Oradea„Equus", Peter Shaffer
Regia: Szabo K. Istvan
Cu: Richard Balint, Ciprian Ciuciu, Petre Ghimbăşan, Corina Cernea