Scrisul şi cititul, forme de protest
0Dictatorii şi regimurile tiranice se tem de forţa ficţiunii, care pledează pentru libertate şi schimbă lumea, susţine Mario Vargas Llosa. La 7 decembrie, în faţa membrilor Academiei Suedeze de la Stockholm, scriitorul peruan şi-a rostit discursul de acceptare a Premiului Nobel pentru Literatură.
Nu numai îndrăgit, ci şi cu adevărat citit în lumea întreagă, prozatorul care a dăruit iubitorilor de literatură cărţi precum „Conversaţie la catedrală", „Războiul sfârşitului lumii", „Mătuşa Julia şi condeierul", se defineşte în primul rând ca povestitor care inventează lumi. El însuşi s-a descris astfel de curând, cu ocazia scurtului discurs rostit la Banchetul pe care Academia Suedeză îl organizează an de an în cinstea câştigătorilor Nobelului.
În „Elogiul cititului şi al ficţiunii", cuvântarea pe care a rostit-o la 7 decembrie, celebrul scriitor sud-american a preamărit puterea imaginaţiei în societatea umană, oricare ar fi ea, exprimându-şi convingerea în existenţa unui efect concret, palpabil, al literaturii de ficţiune asupra lumii reale. „Fără cărţile bune, ar fi mult mai rău, am fi mai conformişti, mai liniştiţi, mai obedienţi, iar spiritul critic, care este motorul progresului, ar dispărea", a susţinut Llosa, care se îndeletniceşte de o viaţă cu cărţile bune, cele care i-au arătat băiatului sărac din Peru că astfel poate trăi alte vieţi.
Cenzura înseamnă frică
Forţa iradiantă a ficţiunii, care sugerează infinite posibilităţi şi inspiră acţiune, inclusiv politică, este o formă de protest la adresa unei existenţe de facto deloc mulţumitoare. „Asemenea scrisului, cititul este o formă de protest faţă de insuficienţele vieţii. Atunci când căutăm în ficţiune ce ne lipseşte în realitate, spunem, deşi n-avem nicio nevoie să spunem sau să ştim, că viaţa aşa cum e nu ne potoleşte setea de absolut, temeiul condiţiei umane, şi ar trebui să fie mai bună." Scriitorul a mărturisit recent că romanul său din 1963, „Oraşul şi câinii", a fost cenzurat pentru a vedea lumina tiparului în Spania lui Franco. Cenzura, a explicat prozatorul, vine din frica regimurilor dictatoriale faţă de puterea ficţiunii:
„Dacă n-ar exista literatura de ficţiune, am fi mai puţin conştienţi de importanţa libertăţii, de cât de mult depinde viaţa noastră de libertatea şi de cum se transformă ea într-un coşmar când un tiran, o ideologie sau o religie ţi-o calcă în picioare. Cei care se îndoiesc că literatura nu numai că ne cufundă în visul frumuseţii şi al fericirii, ci ne şi deschide ochii la toate formele de oprimare, ar trebui să se întrebe cum se face că toate regimurile hotărâte să controleze comportamentul cetăţenilor de când vin pe lume şi până mor se tem atât de tare, că pun la cale sisteme de cenzură să ţină lucrurile sub control, nescăpând de sub supraveghere scriitorii independenţi."
Încă un roman despre exploatare şi libertate
Nu, literatura nu este „un lux solipsist", statut de care Llosa mărturiseşte că o bănuieşte atunci când se gândeşte la Peru, unde milioane de oameni se zbat în sărăcie şi analfabetism, cultura rămânând privilegiul unei clase deloc numeroase, deşi în ultimele decenii America de Sud a făcut un remarcabil progres politic. Totuşi, exploatarea rămâne la ordinea zilei şi ea se numără printre temele pe care câştigătorul Nobelului literar din 2010 le tratează în cel mai recent roman al său, „Visul celtului", care urmează să fie publicat în varianta engleză şi în Marea Britanie, şi în SUA, cel mai probabil la începutul lui 2012.
În această nouă carte, viaţa revoluţionarului irlandez Sir Roger Casement, acuzat de trădare şi executat în 1916, ţese o ficţiune ce poartă cititorul de la Liverpool şi Dublin în Congo şi Peru, unde Casement a fost consul britanic. Povestea îl duce apoi în capitala Marii Britanii, în închisoarea Pentonville, unde şi-a găsit sfârşitul.