Ritmul umorului

„Nevestele vesele din Windsor“, spectacolul regizat de Alexandru Tocilescu la Teatrul Metropolis din Bucureşti, este o lecţie de efort şi de entuziasm pragmatic. Muzica lui Nicu Alifantis este ca o scânteie care aprinde talentul celor 20 de actori. Se cântă live, se dansează drăceşte, se râde vârtos.

După audiţii dure, Alexandru Tocilescu a alcătuit o distribuţie funcţională, care recondiţionează un succes de casă al Teatrului Tineretului Piatra Neamţ, din 1978. Anul trecut, după ce a ascultat muzica lui Alifantis, niciodată imprimată pe disc sau difuzată la radio şi îngrozit de ideea că acele compoziţii s-ar putea pierde pentru totdeauna, Alexandru Tocilescu a trecut la acţiune şi a făcut un plan de bătaie.

A lucrat mult mai relaxat, pentru că acum spectacolul nu mai trebuie să lupte cu sistemul şi cu ştampilele pe care tot felul de secretăraşi de partid i le-au pus atunci: „decadent", „sfidător", „dăunător". Astăzi,  rock'n'roll-ul nu mai duce tinerii pe drumuri de pierzanie. Spectacolul „Nevestele vesele din Windsor", ediţia 2011, are chiar un aer original-arhaic, aducând în prezent ceva din idealismul vremurilor la care a fost făcut. De fapt, nu este o nouă concepţie, ci o formă mult mai apropiată de viziunea regizorului: cu o trupă de muzicieni pe scenă (Byron), cu muzică live, „cu o cantitate de viaţă mai mare decât a avut", după cum spunea însuşi regizorul.

Concesiile lui Tocilescu

Alexandru Tocilescu a pus accentul acum mai mult pe scenele în care se cântă şi se dansează decât pe momentele de teatru propriu-zis. Supapele sunt eliberate în secvenţele de teatru, iar oala e sub presiune în scenele de dans grupat, coregrafiate la milimetru de Felicia Dalu. Coregrafa a ştiut să folosească fiecare bucăţică de scenă, ca un designer de top care îţi face mobilierul la comandă într-o garsonieră, iar 20 de actori pe o scenă atât de mică, precum e cea a Teatrului Metropolis, nu par ridicoli, ba, mai mult, dau senzaţia că le mai şi rămâne spaţiu de desfăşurare.

Nu asistăm la momente memorabile de teatru sau la secvenţe poetice, ca în „Casa Zoikăi" sau în „Elizaveta Bam". Naraţiunea e, mai degrabă, formală. Modul direct, un pic grăbit de a spune povestea, constituie scheletul firav pe care se adaugă adevărata carne - muzica inspirată a lui Alifantis şi performance-urile artiştilor.Tocilescu lasă impresia că nu doreşte să eclipseze/saboteze prin discurs estetic prea accentuat potenţialul refrenelor memorabile inventate de Nicu Alifantis. Înţepăturile lui ironice sunt mult mai discrete şi mai camuflate.

Înflăcărare şi plictis

Trupa, bine coagulată, oferă momente de real spectacol, dar sunt şi mici pierderi de entuziasm şi reglaje încă nefăcute. Lucian Iancu are probleme să facă din Falstaff un personaj impunător, schiţându-i, doar, câteva trăsături şi nu excelează nici la capitolul „voce", Crina Mureşan pare uneori blazată/în expectativă şi se dezlănţuie cu adevărat doar atunci când se simte împinsă de muzică, Adriana Trandafir are o energie contagioasă, care o propulsează în prim-plan, de la început până la sfârşit, iar George Ivaşcu e super-amuzant, ludic şi inspirat prin modul în care îşi ridiculizează personajul. „Nevestele vesele din Windsor" este un spectacol dinamic, generos, o construcţie de anvergură în condiţii nu total prielnice, un spectacol făcut în joacă, dar cu mare seriozitate.

Info

Teatrul Metropolis, Bucureşti
Nevestele vesele din Windsor de William Shakespeare
Regia: Alexandru Tocilescu
Cu: Lucian Iancu, George Ivaşcu, Crina Mureşan, Adriana Trandafir, Mariana Dănescu, Ion Grosu, Gelu Niţu
Muzica: Nicu Alifantis

* * * *