Povestea cutremurătoare a celui mai trist geniu al României. Era considerat un al doilea Eminescu și a trăit calvarul sărăciei și al nedreptății

Ion Păun Pincio a fost unul dintre geniile triste ale României. Un scriitor de excepție, considerat un al doilea Eminescu, a avut parte de un destin tulburător măcinat de sărăcie, într-o societate incapabilă să-i înțeleagă forța creatoare.

„Puţini îşi mai aduc astăzi aminte de el. Cu toate acestea, în scurta lui viaţă, a fost un poet de seamă. Dar unul dintre acei poeţi care au întruchipat viaţa clasică a cântăreţului din mansarde şi cocioabe: ros de mizerie, hrănit prin birturile de ultima categorie, alungat din loc în loc pentru neplata chiriei, chinuit fiziceşte şi moral în cel mai cumplit grad. Şi totuşi, rămânea bun, blând, îngăduitor, prietenos, primind lucrurile aşa cum veneau şi biciuindu-le doar din când în când, în versurile sale“. Aceasta era descrierea pe care celebrul scriitor român Tudor Arghezi i-o făcea lui Ion Păun Pincio, într-un articol din anul 1927, din ziarul „Adevărul“.

Pincio murise în noaptea de Revelion a anului 1894, dar amintirea sa încă îi bântuia pe scriitorii interbelici. Nici nu era de mare mirare. Fusese o apariție greu de uitat, atât din punct de vedere literar, dar și ca personalitate. Ion Păun Pincio a fost considerat, mai ales de posteritate, drept un poet genial, despre care se spune că ar fi putut fi un al doilea Eminescu, dar cu un destin care provoacă și astăzi fiori. Mai degrabă, Ion Păun Pincio a fost un soi de Jim Morrison al literaturii românești, arzând ca o flacără în mijlocul unei societăți care nu l-a înțeles pe deplin. Pincio s-a stins în chinuri la numai 26 de ani, lăsând în urmă doar o mică demonstrație a talentului său incredibil. În 1948, Ion Păun Pincio a fost numit membru post-mortem al Academiei Române, o dramatică compensație a unei vieți chinuite, la limita supraviețuirii.

Copilăria pefectă a micului boiernaș

Descrierea făcută de Arghezi lui Ion Păun Pincio, acel boem măcinat de sărăcie și focul creației, contrastează puternic cu imaginea copilului Ion Păun. Poetul s-a născut pe teritoriul de astăzi al județului Botoșani, la jumătatea secolului al XIX-lea, o perioadă de maximă efervescență culturală și intelectuală pentru zona nord moldavă. „Botoșaniul era cosmopolit, o zonă multietnică, mai ales în secolul al XIX-lea. În plus, de-a lungul istoriei a fost o zonă de confluență. Au fost aici multe aporturi etnice, din cele mai vechi timpuri. Mai târziu, în secolul al XIX-lea, cred că a fost vorba și de multiculturalitate, cu diferite influențe, care a dus la apariția unor oameni deosebit de inteligenți. În plus, era o zonă foarte puternică din punct de vedere economic, acei oameni își permiteau să-și țină copiii la școală, să-i educe, să le valorifice potențialul extraordinar“, explică istoricul botoșănean Dănuț Huțu.

Acesta a fost și cazul lui Ion Păun Pincio. S-a născut pe 17 august 1868, în târgul Mihăilenilor, într-o familie de mici boiernași înstăriți. De altfel, fascinantul Mihăileni era un târgușor de frontieră foarte prosper, cu oameni bogați, cu mulți negustori evrei și conace boierești. Trebuie menționat faptul că el se numea de fapt Ion Păun, „Pincio“ fiind un pseudonim literar luat mai târziu în urma unei călătorii în Italia.

Perioada copilăriei de la Mihăileni a contrastat puternic cu cea a vieții adulte, pentru Ion Păun. Tatăl său era subprefect de Dorohoi și avea o avere frumușică. Unii spun că talentul literar și artistic l-a dobândit de la mama sa, Maria Cozmiță. Aceasta provenea dintr-o familie înstărită de intelectuali bucovineni și era o bună cunoscătoare a literaturii române și germane. Maria Cozmiță a publicat destul de des în revistele din Botoșani și Suceava, și în felul acesta i-a insuflat și copilului pasiunea pentru literatură – de mic, Ion Păun a cunoscut literatura clasică germană, cea care îi va influența, parțial, stilul. Pe ulițele Mihăileniului, printre dughenele evreiești și nemțești de la frontieră, și mai apoi sus, pe dealurile pline de case frumoase și conace, a trăit probabil cea mai frumoasă perioadă a vieții lui, o copilărie lipsită de grijă, ca o compensație fatidică pentru tot ce avea să îndure de-a lungul scurtei sale vieți.

Orfan condus de pasiunea pentru litere

Viața lui Ion Păun avea să se schimbe radical începând cu vârsta de 12 ani: tatăl său, subprefectul Alexandru Păun, murea subit și lăsa în urmă un lung șir de datorii despre care familia nu avea habar. De la prosperitate, neamul Păun avea să treacă la sărăcie lucie. După ce au fost achitate datoriile prin vinderea unei mari părți a proprietăților, familia se întreținea doar din pensia de urmaș a mamei și din ajutorul primit de la rudele din Bucovina. Chiar și așa, Maria Cozmiță voia ca fiul ei să primească o educație aleasă, mai ales că era un copil precoce: începe să scrie poezii de la vârsta de șapte ani.

După ce a terminat gimnaziul în localitatea natală, la Mihăileni, Ion Pincio este trimis cu banii adunați de mama sa la liceul din Pomârla, o instituție de învățământ înființată de boierul filantrop Anastasie Bașotă, condusă de Samson Bodnărescu, prietenul lui Eminescu, și patronată de junimiștii ieșeni. La Pomârla, Ion Pincio va avea parte de profesori francezi, germani, dar și intelectuali români de cea mai înaltă ținută. De acolo își va continua studiile în târgul cosmopolit al Botoșaniului, unde-l va întâlni pe Mihai Eminescu.

Ultimul an de liceu îl va face la Iași. În fabuloasa capitală a Moldovei, un puternic centru cultural al vremii, Ion Păun se îndrăgostește de teatru. Deși pasionat de literatură de mic, tânărul botoșănean vrea să devină actor. Se înscrie și urmează cursurile de actorie de la Conservatorul de Artă Dramatică din Iași. Nu reușește să absolve fiindcă deja începea calvarul sărăciei. Mama sa, în ciuda strădaniilor, nu mai are bani să-i asigure continuarea studiilor, având de asigurat hrana zilnică a încă trei copii mai mici. La 20 de ani, în 1888, își făcea debutul literar oficial, cu poezii pe care le publică în revista „Familia“ şi apoi în ,,Drepturile omului“, ,,Ilustraţiunea Română“ şi ,,Contemporanul“. Este adevărat că începuse să publice încă din anii liceului în „Contemporanul“ lui Ion Nădejde, cunoscut publicist și traducător român. Acest ziar înființat de Nădejde alături de Vasile Morțun, la Iași, a coagulat o întreagă elită culturală moldovenească, mai ales în perioada 1881-1891. A fost șansa lui Ion Păun de a începe să se afirme literar.

Poetul telegrafist

Pe la 20 de ani, Ion Păun, sărac lipit, încearcă să evadeze. Cu ce a reușit să adune pleacă împreună cu prietenul său, tot scriitor, Dimitrie Anghel, în Italia. Aici descoperă cultura din Peninsulă, dar și istoria fascinantă a acestei țări. Aici își va găsi pseudonimul literar, ajungând să rămână pentru posteritate drept Ion Păun Pincio. „În 1892, cu câțiva gologani în buzunar și în tovărășia poetului Dimitrie Anghel, de care-l lega prietenie de pe băncile școlii, a evadat dincolo de granițe și s-a oprit o vreme în Italia. L-au fermecat comorile de artă din timpul Renașterii, dar mai cu deosebire minunata grădină Pincio din Roma de la care și-a ales apoi pseudonimul sub care e cunoscut în literatură“, preciza istoricul român Nicolae Deleanu.

Nu a durat mult până când poetul botoșănean este din nou trezit la realitatea cruntă. Ion Păun Pincio, în același an, se trezește cu o responsabilitate uriașă: este nevoit să-și întrețină mama bolnavă, o soră și doi frați mai mici. Găsește cu greu un post de telegrafist la București, iar mai apoi este detașat la Brăila. Se mută cu toții în portul de la Dunăre, în speranța unei vieți mai bune, însă este plătit mizerabil și încearcă să-și completeze veniturile scriind pentru diferite publicații ale vremii.

Este redactor de ocazie la „Familia“, „Drepturile Omului“, „Săptămâna Ilustrată“, „Munca“. Scrie poezii, redactează articole, bate la telegraf. Muncește toată ziua pentru un venit care abia le asigura supraviețuirea. Este un boem blajin și talentat, dar pe care societatea rigidă și mercantilă în care era obligat să lucreze îl înțelegea prea puțin. Nu se adaptează atmosferei de lucru rigide, lipsită de empatie și prea puțin culturală – era un intelectual între oameni de rând. „Am intrat în telegraf și atmosfera asta mă îneacă. Cel puțin deocamdată mediul ăsta mă dezgustă. În telegraf e ca și la cazarmă. Și prieteni și poezie, toate au pierit“, mărturisea acesta.

La un moment dat, are un conflict cu un superior, invidios cel mai probabil pe calitățile intelectuale ale lui Pincio, mult prea calificat pentru meseria pe care o făcea. Orgolios, șeful aranjează ca Pincio să fie relocat. Începe calvarul tânărului poet. A fost mutat disciplinar în comuna Piua-Petri din Ialomița pe un salariu și mai mizerabil, ajungând la limita supraviețuirii. Trăia din te miri ce și nici nu mai putea să mai colaboreze cu revistele la care era redactor din cauza distanței față de orașele importante. Trăia într-o cameră cu un singur pat și flămânzea. Singurul lui vis era să facă rost de bani de lemne pentru a se încălzi. Starea materială este descrisă perfect în cererea sa de demisie pe care o înaintează, prin intermediul unui prieten, conducerii Direcțiunii Generale a Poștelor din București:

„Trebuia sau să mă lipsesc de o bucată de pâine, a cărei primă îmbucătură a fost cu mult mai amară decât mă aşteptam, sau să plec să-mi fac osânda. Şi am plecat. Că-mi era haina ruptă pe la coate şi că nu aveam un ban de cheltuială, îmi era jale şi nu prea, dar nedreptatea ce mi s-a făcut mi-a strâns inima de durere şi desgust. În scurt, am luat odaie cu chirie, în care mi-e ruşine să vă poftesc. E umedă, domnule director. Şi nu-i în ea niciun scaun. Un pat vârtos şi atâta tot. Pentru mine însă e bun, trebuie să fie bun. Acum mă dor oasele, poate unde dorm deocamdată fără foc în sobă, dar la leafă o să-mi cumpăr lemne şi o să fie cald şi bine“.

„În traiul lui mizerabil de zi cu zi, îi luminau chipul visările adânci”

Ion Păun Pincio nu putea trăi fără să scrie, nu putea fără atmosfera vibrantă a locurilor de întâlnire a artiștilor. Era chemarea lui, iar mulțumirea sufletească îi era mai presus decât cea materială. Și-a dat demisia și a plecat la Capitală. Bântuia străzile, cârciumile, un rebel de final de secol XIX care își trăia focul creației în felul său. Pentru a face rost de bani scria ca redactor colaborator la „Adevărul“, „Evenimentul literar'“ şi „Literatură și Știință“. Pentru a supraviețui se angajează casier la berăria lui Ion Luca Caragiale, Bene Bibenti, situată pe strada Șelari. Evident, salariul era mic. Din cauza situației materiale precare, a lipsei lemnelor, poetul se îmbolnăvește des și este nevoit să renunțe și la meseria de casier, mai ales din cauza muncii de noapte.

În ciuda sărăciei, era o persoană mereu optimistă, blajină. Un personaj aparte pe străzile Bucureștiului. „În traiul lui mizerabil de zi cu zi, în hainele roase, în paltonul îngălbenit de vreme, în ghetele scâlciate şi în şoşonii găuriţi, se zărea mereu o veselie domoală. Îi luminau chipul visările adânci, adunate pe figura lui blajină, sub barba deasă şi încâlcită, în ochii vioi şi în surâsul veşnic, adesea melancolic, dar niciodată lipsit, în niciun moment şi în nicio împrejurare“, scria Arghezi despre Ion Păun Pincio.

În 1894, apare totuși o rază de soare în viața lui Pincio. Primește un post de redactor la revista „Lumea Nouă“, pe un salariu ceva mai bun și cu o muncă mai lejeră care i-ar fi permis să-și refacă starea de sănătate. În luna decembrie, Păun Pincio cade la pat. Avea o infecție la buză, pe care nu a tratat-o și care s-a transformat în septicemie. În ultima noapte a anului 1894, la Spitalul Colțea, Ion Păun Pincio se stingea la numai 26 de ani. Înmormântarea a avut loc pe 3 ianuarie 1895 și a fost plătită de un grup de intelectuali socialiști, printre care și Ion Nădejde, Dobrogeanu Gherea, C. Mille și Gheorghe Diamandy. A fost o înmormântare simplă, fără ceremonie religioasă, așa cum și-a dorit.

„A trăit să-și chiuie dreptul la viață și la glorie”

Acei ani ai suferinței, ai disperării, au reprezentat și apogeul creației literare a lui Ion Păun Pincio. În timp ce bătea străzile, birturile sau lucra la telegraf și berărie, Pincio aduna cu nesaț idei, sentimente, senzații și le transpunea în versuri și proză. În lumea mizeriei și a sărăciei, botoșăneanul și-a găsit creativitatea. „Păun este cel mai român dintre poeţi prin intima lui legătură cu peisajul nostru şi cu sufletul de abia pipăit al ţăranului. Toate poeziile sale au acel aburiu propriu satelor noastre, cu veselia sfioasă, cu ironia cuviincioasă, cu amarul smerit al săteanului, atât de măsurat în exteriorizarea tuturor zbuciumărilor sale sufleteşti. Sărmanul Pincio a trăit parcă neîndrăznind să-şi strige talentul, să-şi chiuie dreptul la viaţă şi la glorie“, scria prietenul său, George Diamandy.

Poeziile lui Pincio aveau un aer trist, dar fără să acuze societatea sau să găsească vinovați. Era tristețea izvorâtă din experiențele sale, încărcată de o filosofie adâncă. A fost descris ca un eminescianizant. „Poeziile lui Pincio au un ton ,melancolic timid şi însingurat, pierdut în reverii sau urzind sfioase gânduri de dragoste. Poetul e un afectuos, de o duioşie aproape feminină. Peisajul cernit al amurgului, toamna, cu cerul plumburiu străbătut de umbrele sinistre ale corbilor, îi declanşează acestui senzitiv o stare apăsătoare de urât, de spleen (ca în poezia simbolistă) şi o melancolie tulburată, vag, de presentimentul morţii. Proza lui Ion Păun Pincio este pătrunsă de simpatie şi compasiune pentru cei sărmani, amărâţi şi năpăstuiţi“, preciza Nicolae Iosub în revista culturală „Luceafărul“.

Ioan Păun Pincio nu a avut șansa de a vedea publicat vreun volum în timpul vieții. Abia postum, prietenii îi vor aduna poeziile și le vor pune între două coperți. Este vorba despre două volume „Versuri şi proză“, „Versuri, proză, scrisori“, apărute în anul 1896. În 1948 este numit membru post-mortem al Academiei Române, alături de Mihai Eminescu şi Ştefan Luchian. Se spune că poezii precum „Sfârșit de toamnă“ au prefigurat creația literară a lui George Bacovia. Una dintre cele mai faimoase poezii ale sale este „În urma despărțirii“: „Mîhnit stă veştejitul crîng/ Şi chinuit de vînt suspină;/ Sub şteşini presure se strîng/ şi ciripesc incet-se-nchină.../ Doi corbi din aripe grăbesc/ Şi vin să mîie-n sat pe noapte/ Iar cîntecele lor trezesc /Singurătaţile-ngheţate /Un brad, se scutură şi curg /Iernaticele flori, puzderii-/ Coboară gîndu-mi în amurg /S-afundă-n lumile durerii“.

Un scriitor socialist

Din opera lui Ion Păun Pincio, dar și din mărturiile vremii reiese faptul că poetul botoșănean avea convingeri socialiste – un socialism-democrat, fără vreo legătură cu doctrina comunistă de mai târziu. Era impresionat de soarta muncitorilor, de cea a oamenilor simpli care, la fel ca el, încercau să-și ducă traiul în mizerie și sărăcie. Își dorea o lumea mai bună, mai echitabilă. A și scris la revistele socialiste ale vremii, începând cu celebrul „Contemporanul“ al lui Ion Nădejde, unul dintre fondatorii Partidului Social-Democrat al Muncitorilor din România (la 31 martie 1893).

Mai apoi a colaborat cu „Munca“ dar și cu alte ziare socialiste. Frecventa cercurile socialiștilor români din secolul al XIX-lea din care făceau partea Dobrogeanu-Gherea, Panait Zosin, C. Mille și Gheorghe Diamandy. La înmormântarea sa au fost arborate simboluri socialiste, precum un pompon roșu deasupra sicriului, iar cei care l-au însoțit pe ultimul drum erau prietenii săi din cadrul mișcării socialiste române. „Proza lui Ion Păun Pincio este pătrunsă de simpatie şi compasiune pentru cei sărmani, amărâţi şi năpăstuiţi“, preciza Nicolae Iosub.

Eminescu „călca încet și rar; cu capul mereu lăsat în jos”

Pincio a fost contemporan al lui Eminescu. Deși s-a spus despre el că a fost eminescizant, opera lui Păun Pincio a fost profund originală. Cu toate acestea, l-a întâlnit pe Eminescu, la Botoșani, pe când Pincio era elev al Liceului A.T. Laurian, din oraș. I-a și făcut o descriere.

„Era voinic şi vioi. Fără barbă, fără mustăţi, părea foarte tânăr şi parcă nu-mi venea a crede că acesta e omul, că acesta e poetul care a suferit atâta. Răspundea zâmbind şi fuma cu multă poftă un capăt de ţigară. Purta îmbrăcăminte de om nevoiaş. Straie groase de şiac – deşi era cald – în cap o pălărie înaltă, neagră şi veche. Poetul râdea!, era sănătos, vesel, mulţumit. Câte odată se plimba pe stradă, întovărăşit de iubita lui soră, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnavă de picioare şi mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el. Uneori îl stăpânea o adâncă melancolie. Călca încet şi rar; capul mereu lăsat în jos. Îi plăcea să rătăcească prin locuri părăsite, să nu-l însoţească nimeni. Se furişa în singurătatea aleelor din grădina Vârnav“, scria Ion Păun Pincio.