112 ani de la moartea lui Caragiale. Povestea sicriului rătăcit cu trupul autorului celebrei replici „Eu pentru cine votez?”

În după-amiaza zilei de 9/22 iunie 1912, la mai bine de șapte ani de când luase calea exilului în Berlin, Ion Luca Caragiale este găsit mort de soția sa. Odată cu repatrierea trupului neînsuflețit în România, dramaturgul devine personajul principal al unei povești devenite legendă: rătăcirea vagonului mortuar.

Anturajul de elită al lui Caragiale: Delavrancea, Vlahuţă, Coşbuc și Macedonski. FOTO arhivă

Duminică, 9 iunie, în ziua alegerilor locale și europarlamentare 2024, ne vine pe buze întrebarea cetățeanului turmentat din piesa „O scrisoare pierdută” a marelui dramaturg mort în urmă cu exact 112 ani.

„Într-o dimineaţă, Caragiale n-a mai apărut în salon să asculte o fugă de Bach. Am lucrat singură, am început să studiez marea sonată de Schumann în fa diez minor, bucată dramatică şi grea. Dintr-o dată, un ţipăt a sfâşiat fiorul melodic. M-am ridicat cuprinsă de frică şi am fugit spre odaia de culcare a lui Caragiale. Uşa era deschisă. El, alunecat pe jos, lângă pat, cu mâna stângă crispată pe cearşaf, capul dat pe spate, faţa albă, ochii ficşi. Îngrozită, soţia lui îl privea. Văzuse că nu apăruse ca de obicei, îndrăznise la ora 11 a.m. să bată la uşă. Tăcerea o îngrijorase. A deschis, a văzut, a ţipat. Cum să faci loc durerii, aşa, pe neaşteptate? În ajun, seara, la masă, ne fermecase cu poveşti, proiecte şi voie bună. Nu ne mai tachinase pentru tendinţele noastre spre poezia cu metafore absurde, râsese de verva cu care declama Luki pastişuri compuse de el... Moartea îl atinsese rapid, fără şovăire, aşa cum desigur şi-o dorise, esenţă în spaţiu, verb fără adjectiv“,  scrie, în volumul „Dintr-un secol de viață“,  Cella Delavrancea, care se afla în acea perioadă în vizită la familia Caragiale.

Cauza decesului dramaturgului este ateroscleroza, coroborată cu boala de inimă de care se prăpădise aproape tot neamul Caragiale, potrivit detaliilor din volumul „Caragiale, tragicul destin al unui scriitor“, scris de biografii B. Jordan și Lucian Predescu.

Take Ionescu: „Nu pot descrie jalea“

Alexandrina Burelly, soția scriitorului, îi trimite o telegramă scurtă lui Take Ionescu: „Caragiale a murit!“, la care omul politic răspunde îndurerat: „Nu pot descrie jalea mea pentru moartea scumpului prieten, iubitului d-tale soț și cel mai mare dramaturg român. În durerea generală fie să găsești curajul ca să suporți o astfel de pierdere“, după cum notează scriitorul Constantin Bacalbașa în „Bucureștii de altă dată“.

Ziarele vremii relatează despre moartea scriitorului timp de trei zile, arătând că „toată suflarea tinerimii bucureștene” este afectată emoțional de o asemenea veste.

Arghezi: „Caragiale nu exista pentru niciunul din cei cincizeci”

Tudor Arghezi descrie însă o lipsă de reacție a celor din jur la aflarea moții lui Caragiale:

„Mă aşteptam însă la o tresărire generală a tovarăşilor mei de tramvai; voiam să-i văd că iau parte şi dânşii oarecum, cel puţin cât ţiganii vânzători de gazete, la gândurile noastre, ale celor care, exagerat de mult sau exagerat de puţin, punem preţ pe viaţa stinsă a lui Caragiale. Caragiale nu exista pentru niciunul din cei cincizeci. Nici în cea mai pierdută din amintiri. El, care s-a scoborât în toţi aceştia, care i-a dumicat cu de-amănuntul, care şi-a înmuiat condeiul în gura lor şi-n creierii lor, care i-a batjocorit cu atâta iubire ca să-i facă tot pe ei să râdă“.

Vlahuță și Barbu Ștefănescu Delavrancea pleacă în Germania, pentru a fi alături de văduva lui Caragiale

La aflarea veștii morții dramaturgului, doi dintre prietenii săi, Alexandru Vlahuță și Barbu Ștefănescu Delavrancea, pleacă din țară pentru a-i fi alături familiei îndurerate și mai ales soției scriitorului. La Berlin discută cu mai mulți apropiați ai lui Caragiale, printre care și Constantin Dobrogeanu-Gherea, Panait Cerna și Dimitrie Gusti, despre cum se va face repatrierea trupului neînsuflețit și funeraliile.

Trupul neînsuflețit al lui „Herr Direktor”, așa cum i se spunea lui Caragiale în ultima perioadă din viață, este îmbălsămat și depus în capela cimitirului din Erster Schöneberg Friedhof, iar pe 27 iunie este coborât în cavoul capelei, în prezența lui Vlahuță, Delavrancea și Dobrogeanu-Gherea.

Dar osemintele lui Caragiale nu rămân decât până în toamna aceluiași an în cripta capelei din Germania. 

Presupusul incident cu vagonul mortuar 

Trupul neînsuflețit al dramaturgului este transportat din Berlin către România.

Ziarul „Universul“, una dintre cele mai populare publicații ale vremii, iese în evidență (raportat de toate celelalte) relatând un presupus incident: rătăcirea vagonului mortuar.

Articolul privind așa-zisul incident nu este semnat nici măcar cu pseudonim.

„Universul”, singura publicație în care se menționează că vagonul mortuar s-a rătăcit. FOTO arhivă

Textul susține că vagonul mortuar era unul de marfă, că a plecat din Berlin „fără scrisoare de trăsură“, și că s-a rătăcit pe drum, fiind descoperit abia la București, când șeful gării a fost surprins de prezența unui vagon sigilat, despre al cărui conținut nu știa nimic, căci „foaia de expedițiune” s-ar fi pierdut. Potrivit articolului, în cele din urmă, vagonul este deschis și se confirmă faptul că în el se află coșciugul cu trupul lui Caragiale, iar șeful gării alertează autoritățile, printre care și Take Ionescu, devenit ministru al Internelor, dar și pe apropiații dramaturgului, Mateiu Caragiale, Vlahuță și Delavrancea.

Niciunul dintre apropiații dramaturgului nu a lăsat vreo mărturie despre așa-zisa rătăcire a vagonului moruar

În realitate lucrurile n-au stat așa.

În fapt, pe 18 noiembrie mai mulți intelectuali români și ziariști au așteptat sosirea în Capitală a coșciugului, care a fost ulterior depus la Biserica „Sf. Gheorghe“, arată istoricul Șerban Cioculescu, care i-a dedicat ample studii lui Caragiale. Nici familia și nici apropiații nu au consemnat presupusul episod al pierderii vagonului, care, potrivit ziarului Universul ar fi stat o zi sau două pe o linie nefolosită din Viena. 

În data de 22 noiembrie 1912, cortegiul funerar a pleacat de la Biserica „Sf. Gheorghe“ către Cimitirul „Șerban Vodă“ (Bellu), strâbătând „Strada Colţei, Bulevardul Carol, Strada Academiei Regale, Calea Victoriei, Strada Carol, Calea Rahovei şi Strada 11 Iunie până la Bellu“, trecând și prin fața Teatrului Național, pe care îl condusese în secolul precedent.