Interviu Povestea arhitectului care a proiectat „Blocul Creion“ din Constanța. „Să pui un bloc la doi-trei metri de altul mi se pare inacceptabil“

Când cobori din tren, la mare, la Constanța, înainte să simți sarea pe buze, te întâmpină trei siluete care se remarcă în peisaj ca fiind cele mai înalte din oraș. I1, I2, I3 marchează marginea cartierului gării, asemănătoare la structură, dar diferite în felul în care balcoanele înaintează și se retrag.

Pornind de aici, drumul coboară spre faleză, printre fronturi obișnuite de locuințe. Pe măsură ce te apropii de mare, apare un volum rotund care iese din ritm: MF1, blocul pe care orașul l-a poreclit „Blocul Creion“. Îl vezi și de pe plajă; oricum ți-ai întoarce capul, silueta lui rămâne în cadru. La bază, este așezat pe niște picioare invizibile – detaliu mai puțin cunoscut trecătorilor – cu un rol esențial în stabilitatea falezei.

Aceste repere au apărut la mijlocul anilor ’80, într-o epocă în care „peste 90% din lucrări erau blocuri de locuințe“ tipizate, iar spațiul pentru soluții unicat era limitat. „Weekend Adevărul“ a discutat cu arhitectul Alexandru Costandache (76 de ani) despre începuturile sale, logica tipizării din comunism și felul în care au prins formă clădirile emblematice ale Constanței celei de-a doua jumătăți a secolului XX.

Pe axa Vest-Est

Când vorbește despre începuturi, Alexandru Costandache își amintește mai întâi de desen. A fost pasiunea care i-a rămas constantă din copilărie până azi. În Brăila, unde a crescut, îi plăcea și matematica, dar desenul i se părea mai aproape de felul lui de a fi. O cunoștință de familie i-a făcut legătura cu un arhitect, iar atunci a decis să vină la București, la cursurile de pregătire pentru admiterea la Arhitectură. Timp de două săptămâni, Muzeul „Frederic Storck și Cecilia Cuțescu-Storck“ a găzduit tineri din toată țara veniți la pregătire, printre ei și Costandache. Acolo a descoperit că arhitectura i se potrivește: „Când am văzut cum se lucrează la pregătire, am spus că asta vreau să fac. Mai erau și artele plastice, dar până la urmă am ales arhitectura. După admitere, s-a întâmplat că am intrat în facultate“. Era 1967. Facultatea de Arhitectură din București era una dintre cele mai căutate din țară, cu o viață de atelier care îi ținea pe studenți aproape toată ziua în facultate: „Noi lucram aproape zi-lumină, și nu ne obliga nimeni. Era o atmosferă foarte plăcută“.

În anii aceia, viața studențească trecea și prin Clubul Arhitectura, apărut la sfârșitul anilor ’60, în zona Lipscani, din centrul orașului. Înființat de arhitecți, devenise rapid locul unde se adunau studenții. „Era aproape de căminul nostru, pe Gabroveni. Mergând de la facultate spre cămin, ne opream acolo aproape în fiecare zi“. Clubul organiza festivaluri la Sala Palatului, iar trupele care cântau acolo urcau apoi și pe scena din Lipscani. „I-am văzut pe Phoenix, Roșu și Negru. Era o atmosferă foarte frumoasă“. 

Cei șase ani de facultate au trecut între proiecte, cursuri și ore lungi petrecute în atelierele Institutului de Arhitectură. Pentru lucrarea de diplomă, a ales centrul orașului Arad, o temă amplă, care combina urbanismul cu arhitectura propriu-zisă: sistematizare, circulații, clădiri propuse, detalii la scară mare. Era o perioadă în care România trecea printr-un val de reconstrucții planificate, iar orașele erau văzute ca terenuri de experiment pentru viitoarele politici urbane.

În 1973, după susținerea lucrării, a primit repartiție în vestul țării, la Timișoara, într-unul dintre institutele regionale de proiectare. „Atunci erau locurile de muncă asigurate. Am avut șansa să lucrez chiar de atunci, de la început, la un hotel din Buziaș. Nu mergeai acolo și să n-ai de lucru. Se lucra. Era destulă muncă“. A rămas acolo trei ani, după care a venit mutarea în Constanța, într-un moment în care orașul devenise un șantier de la un capăt la celălalt. În anii ’60, zona trecuse printr-o etapă intensă de dezvoltare coordonată de arhitectul Cezar Lăzărescu, profesorul pe care Costandache îl avusese la facultate. „Se construia mult, aproape continuu. Toată Mamaia s-a ridicat atunci, între anii ’50 și ’65“. Pentru un tânăr arhitect, capitala Dobrogei era locul ideal să înceapă. „Aici se lucra cel mai mult din toată țara. Iar eu am fost mulțumit“. 

Creație minimă în țara blocurilor

Când a ajuns în Constanța, Alexandru Costandache a intrat în plinul unei epoci în care România devenise un imens șantier. Se construiau cartiere întregi de blocuri, într-un ritm impus de politica de industrializare și urbanizare a anilor ’70 și ’80. „Peste 90% din lucrări erau blocuri de locuințe“, spune arhitectul. „Lucrări mari, cum au fost, de pildă, I-urile de la gară, erau unicat. Din 10%, am prins aceste blocuri. Se lucrau foarte puține proiecte originale“. 

Pentru tinerii arhitecți, experiența devenea una repetitivă. Proiectele se succedau fără diferențe majore, iar munca se transforma într-un exercițiu de adaptare, nu de creație. Planșele se reluau, se modificau ușor, se aplicau altundeva. Totul trebuia să se încadreze în aceleași tipuri aprobate, aceleași cote, aceleași materiale. Într-un sistem construit pe uniformitate, inovația nu își mai găsea locul. „Fiecare institut de proiectare își făcea propriile modele de blocuri, care se avizau la București și se refoloseau. Aveam stocuri. În institut aveam blocuri de Iași, Bacău, București, Timișoara – le luam din raft și le foloseam“. 

În aceste condiții, libertatea de autor era aproape inexistentă. „Se mai modificau planurile în funcție de teren, se mai modificau balcoanele, dar blocurile, în sine, erau la fel. Mai merg și acum prin țară și le recunosc“. Încercările de a propune altceva erau rapid respinse. „Am avut o tentativă să duc la avizare niște blocuri colorate, cum lucram în facultate. Când a văzut cineva din comisie, mi-a spus: «Domnule arhitect, mie îmi place. Dar vă dau banii pentru cel mai ieftin bloc, avizat acum două săptămâni». Și atunci am plecat. Nu erau bani, era o campanie de economie – cât mai multe și cât mai ieftine“. 

Proiecte prefabricate

Raționalizarea resurselor se reflecta în toate etapele construcției, inclusiv în alegerea materialelor. „Mulți întreabă de ce nu se lucra cu cărămidă. BCA-ul era mai economic, mai ușor de folosit și mai bun izolator termic; se comporta mai bine, atunci, decât cărămida“. Blocurile de cărămidă erau rare și greu de executat. „Pentru pereți de 10 sau 15 centimetri trebuia comandată cărămidă specială la fabrică. În general, se făceau bucăți de 30 de centimetri. Se îmbinau între ele și era nevoie de oameni specializați, altfel se crăpau pereții. Era o tehnică ce n-a prins în perioada aceea“. 

Cele mai răspândite erau construcțiile din panouri mari prefabricate, aduse direct pe șantier. „La acestea nu aveam nimic de proiectat, se luau pur și simplu din raft. Se mai făceau și clădiri «din cadre» – întâi stâlpii, apoi zidurile –, dar și acelea trebuiau încadrate în dimensiunile și costurile proiectelor tip. Practic, părea că poți face un proiect unicat, dar financiar te aduceau tot la nivelul standard. Doar dacă unei conduceri îi plăcea o clădire se mai făcea o excepție, dar foarte rar“. 

Totul era gândit pentru eficiență și control. „Blocurile din panouri mari se aduceau direct pe șantier, iar ordinele veneau clar: «aici faci blocul ăsta, aici blocul ăsta». Nu exista loc de decizie“. Munca arhitectului se limita la coordonarea tehnică. „Ne ocupam doar de adaptarea proiectului la teren și de partea de instalații. Structura și restul construcției erau deja stabilite“. Și totuși, în acea mare uniformă de beton, câteva clădiri au reușit să iasă din tipare. Printre aceste excepții se vor număra, câțiva ani mai târziu, blocurile I de la gară și MF1 – construcția rotundă de pe faleză, cunoscută astăzi drept Blocul Creion.

ATLAS, cel care susține faleza Tomisului

La mijlocul anilor ’80, când ultimele mari proiecte de sistematizare se derulau pe litoral, în Constanța a fost planificată ridicarea unui bloc neobișnuit, chiar la capătul actualului Bulevard Ferdinand, acolo unde strada coboară spre faleză. În documentația de sistematizare urbană era prevăzut „un semnal vertical“ care să marcheze vizual terminusul arterei principale. „În detaliul de sistematizare, arhitectul care a lucrat acolo a propus un bloc rotund, cu zece etaje. Așa a apărut proiectul – pentru că așa cerea planul“. 

Dificultățile au început în momentul execuției. Un bloc rotund nu exista în tiparele arhitecturii socialiste românești, unde majoritatea proiectele erau standardizate. „Nu aveam cum să facem un bloc rotund. Am preluat un alt proiect realizat în Constanța, un bloc hexagonal, căruia i-am modificat pereții. Blocul nu are pereți înclinați, este rectangular, perfect locuibil. Doar peretele de la sufragerie este teșit la 45 de grade, pe o distanță de trei metri. Atât a fost suficient, ca să obținem forma rotundă“. Privit din exterior, blocul pare un cilindru perfect, dar interiorul e complet obișnuit. „Unii se întreabă cum e făcut, dar totul e drept. Din blocul hexagonal au rămas doar liftul și poziția apartamentelor. Restul a fost complet refăcut“. 

O emblemă „adaptată“

Cea mai dificilă parte a fost amplasamentul, chiar pe marginea falezei. Construcția nu era doar spectaculoasă vizual, ci și strategică: blocul a fost gândit să stabilizeze întregul versant. „Poziția blocului impunea consolidarea malului. Pentru asta au fost turnate 48 de coloane, de un metru diametru și 17 metri lungime, care ajung până la nivelul mării. Blocul stă pe aceste coloane, ca pe niște picioroange uriașe, iar ele țin malul. Altfel, faleza s-ar fi surpat“. Lucrările de consolidare au ridicat semnificativ costurile, dar într-o epocă în care planul era literă de lege, prețul nu conta. „Coloanele și infrastructura au reprezentat aproximativ 30% din valoarea totală a clădirii. A fost o construcție scumpă, dar atunci, dacă se dădea ordin, se făcea“. 

Pentru a evita drumul anevoios al avizărilor la București, s-a recurs la o mică stratagemă administrativă: proiectul a fost declarat „adaptat“, nu „tip“. În limbajul de atunci, un „proiect tip“ era un model standard, aprobat la nivel central, care trebuia respectat întocmai, în timp ce un „proiect adaptat“ lăsa o ușiță deschisă pentru modificări, atâta vreme cât pleca de la o bază deja validată. „Dacă îl declaram proiect tip, nu s-ar mai fi realizat. Am făcut o machetă și am prezentat-o primului secretar, explicând că baza e blocul hexagonal, care era tip. Așa s-a aprobat“. 

MF1 – sau Mircea Faleză nr. 1, cum apare în documentația tehnică – are zece etaje de locuințe, două niveluri subterane și un etaj tehnic în partea superioară. Pe fiecare nivel se află patru apartamente, dispuse radial în jurul miezului central. „A fost o surpriză la vremea respectivă, pentru că astfel de construcții se făceau rar. Doar I-urile de la gară mai ieșeau din tiparele obișnuite. În rest, 80-90% dintre clădiri erau blocuri standard“. Deși se află chiar lângă mare, nu au fost prevăzute măsuri speciale împotriva aerului sărat. „Nu existau norme pentru astfel de situații. Teoretic, ar fi fost nevoie de ferestre speciale, dar oamenii oricum deschid geamurile – vor să vadă marea. Blocul s-a construit la fel ca toate celelalte“. 

Cu timpul, construcția a devenit una dintre cele mai recognoscibile siluete ale Constanței. „Deși în acte se numește MF1, denumirea de Blocul Creion a apărut mai târziu, după ce cineva a spus că seamănă cu un creion“. Privit de jos, pare un corp subțire care domină întreaga perspectivă a bulevardului. În anii ’80, ideea de a ridica un turn rotund chiar pe marginea mării era aproape neverosimilă. „Mulți m-au întrebat de ce nu l-am făcut mai înalt. Coloanele ar fi rezistat, dar la urbanism ni s-a spus clar: să nu ne atingem de înălțime. Dacă era scris P+10, trebuia să fie P+10“. 

Astăzi, MF1 a devenit reper urbanistic și simbol al unei rare libertăți arhitecturale din ultimul deceniu comunist – un experiment reușit într-un sistem care nu mai lăsa loc pentru experimente.

„I-URILE DE LA GARĂ“: blocurile unicat ale anilor ’80

În aceeași perioadă cu MF1, între 1985 și 1987, Alexandru Costandache lucra la un alt proiect care avea să marcheze vizual orașul: cele trei turnuri din apropierea Gării Constanța, cunoscute astăzi sub numele de „I-uri“. Era momentul de vârf al construcțiilor ne-tipizate de pe litoral, o scurtă perioadă în care arhitectura își mai găsea loc pentru gesturi personale, înainte ca rigiditatea economică de la finalul deceniului să închidă aproape complet orice libertate formală.

La mijlocul anilor ’80, zona era prinsă într-un amplu proces de reconfigurare urbană. O parte dintre vechile case ale CFR-ului fuseseră demolate, iar terenul rămas liber devenise un punct de interes în planurile de sistematizare: „Orașul era împărțit în detalii de sistematizare – segmente mari, fiecare cu propriul plan urbanistic. De la blocurile I și până în Mamaia era Faleză Nord, iar de la I-uri spre Eforie, Faleză Sud. În zona gării s-a decis să se construiască o piesă cu trei blocuri mari – cele mai înalte din Constanța la vremea aceea, P+12“. 

Un „detaliu de sistematizare“ era, de fapt, o hartă de comandă. Fiecare zonă a orașului avea propriile reguli, cote și limite de construcție, stabilite în prealabil. Arhitecții nu puteau devia de la ele, dar în interiorul acestor grile se mai puteau strecura gesturi personale. „Fiind acest teren liber, s-a luat decizia să se construiască trei blocuri mari, dar condiția a fost să nu aibă spate – să fie unitare pe toate fețele, pentru că se văd din toate direcțiile“. Proiectul a fost gândit ca un ansamblu vertical, o „poartă de intrare“ în oraș. Cele trei turnuri urmau să creeze un punct de echilibru între bulevardul industrial al gării și linia orizontului de la mare. „Am făcut o machetă, am prezentat-o și a fost acceptată. S-a decis să fie trei turnuri, dar toate trebuiau să fie diferite între ele, deși bazate pe același tip de apartament“. 

Deși impunătoare, blocurile I de la gară au o structură simplă: un turn vertical, cu apartamente dispuse în jurul miezului central, unde se află cele două lifturi. „Oamenii cred că sunt blocuri complicate, dar în realitate au un singur tip de apartament – cele de trei camere“. Jocul vizual vine doar din balcoane, care dau impresia de volum și mișcare. „E același turn repetat de trei ori, dar am schimbat balcoanele, ca să iasă trei modele diferite“. 

Dacă Blocul Creion a necesitat o inginerie complexă pentru a se sprijini pe faleză, I-urile de la gară au fost construite mult mai simplu: „Sunt mai departe de mal, nu sunt pe faleză. S-au făcut pe sistemul normal, cu pernă de fundație, cum se făceau blocurile obișnuite“. Prin înălțimea lor, cele trei turnuri au devenit repere stabile într-un oraș care se schimba rapid. Erau printre puținele clădiri proiectate să fie văzute din toate direcțiile – fără spate, fără ascunziș. Numele lor – I1, I2 și I3 – a apărut întâmplător, fără vreo simbolistică. 

Astăzi, I-urile sunt privite cu interes de arhitecți și pasionați de modernismul socialist care le consideră printre cele mai reușite experimente de design urban din Constanța anilor ’80.

„Fiecare perioadă își are tributul ei“

După anii în care Constanța devenise un imens șantier, Alexandru Costandache a început să lucreze și la proiecte de urbanism, inclusiv pe litoral, în Eforie Sud. „Acolo făceam propuneri, nu construcții. Studiam terenurile mai libere, cu case parter sau degradate, și propuneam clădiri noi – blocuri sau imobile mai înalte. Mergeam pe teren, verificam situația și realizam detaliile de sistematizare, cum se numeau pe atunci. Unele s-au făcut, altele nu“. Experiența de proiectant, acumulată în deceniile de muncă la Constanța, l-a dus și către alte lucrări de anvergură. „Am făcut și Tribunalul, cel din fața Primăriei. A fost o clădire unicat, lucrată în mai mulți ani. Pentru Ministerul Justiției trebuia să respecți niște cerințe stricte – săli de judecată, circulații separate, zone protejate. A fost o lucrare complicată“. 

După 1990, Costandache a continuat să proiecteze, adaptându-se la noile reguli ale pieței, dar păstrând atenția pentru detaliu și proporție. „În Piața Ovidiu am proiectat o clădire cu fața spre statuie, cu un local la parter. Am vrut să o integrez în stilul zonei, așa cum se construia odinioară. A fost o lucrare dificilă și costisitoare, pentru că detaliile arhitecturale tradiționale nu se mai fac ușor astăzi, dar mă bucur că a ieșit bine și că păstrează spiritul locului“. 

Arhitectul locuiește și astăzi într-una dintre clădirile sale, într-unul dintre blocurile I din zona gării. „Câțiva ani, cât se construiau, mergeam zilnic pe șantier. Știu fiecare detaliu. Mă bucur că am făcut niște unicate“. Privindu-și lucrările acum, la zeci de ani distanță, spune că ar schimba doar finisajele – nu structura, nu concepția. „La I-uri, casa scării are o sticlă mare, făcută din tablă ambutisată. Eu voiam să fie din aluminiu, dar nu era voie atunci. Era material scump, se folosea doar la construcții industriale. Fiecare perioadă își are tributul ei“.

Orașul dintre mare și beton

Despre Constanța de azi, Alexandru Costandache spune că orașul s-a schimbat într-un ritm pe care nici arhitecții nu l-au mai putut controla. Străzile s-au umplut de clădiri ridicate la limită, iar aerul acela deschis al litoralului s-a îngustat odată cu spațiile dintre blocuri. „Sunt zone și zone. Nu vreau să comentez prea mult, pentru că toți am lucrat în aceeași meserie și știm cum se făceau lucrurile. Dar sunt locuri, cum e Mamaia Nord sau unele cartiere din București, unde s-au ridicat clădiri foarte apropiate unele de altele. Asta nu e bine. Presiunea investitorilor e mare, dar să pui un bloc la doi-trei metri de altul, cât permite Codul Civil, mi se pare inacceptabil“. 

În anii în care lucra la sistematizarea litoralului, regulile erau clare, iar înălțimea unei clădiri se calcula cu rigurozitate. „Când lucram după revistele din anii ’70-’80, la proiectele de concurs era mereu trecut regimul de înălțime. În Germania, Olanda, Italia sau Franța, nu aveai voie nici măcar un nivel în plus. La noi, se construiește un P+10 lângă o casă cu parter și se numește progres. Astea sunt abuzuri, iar vina nu e doar a arhitecților. Ei respectă comanda investitorului, dar problema e cine aprobă. Primăriile trebuie să țină în frâu aceste excese“. 

El amintește, aproape cu mirare, un episod din Năvodari. A proiectat acolo o casă pe malul mării, cu ferestre orientate spre est. „Omul vedea răsăritul în fiecare dimineață. După un timp, s-au ridicat două blocuri chiar în față. Nu mi-a venit să cred“. Multe dintre aceste situații, spune Costandache, țin de lipsa de control urbanistic. „Se lasă totul la mâna beneficiarilor. Primăria e cea care ar trebui să impună limitele, prin PUZ-uri clare și respectate“. Pe faleză, constrângerile sunt altele. „Sunt zone care se mai pot valorifica, dar sunt și multe restricții. Există tuburi care preiau apele reziduale, și dacă construiești prea aproape, se adună apa în spatele clădirilor. Nu poți ridica orice, oriunde“. 

Întrebat care e cea mai frumoasă priveliște din Constanța, Alexandru Costandache povestește: „Vechiul director și niște colegi de-ai mei stăteau în blocul din fața Cazinoului și priveau clădirea tot timpul. Chiar este un arhitect care mi-a fost și mie șef o perioadă, care a murit la 101 ani, și locuia acolo. Mergeam la el în vizită. Să vezi răsăritul de soare, asta e frumos“.