Planul secret pentru salvarea lui Napoleon: două submarine, un ingenios hoţ de buzunare şi o insulă îndepărtată

Tom Johnson a fost unul dintre acele personaje extraordinare pe care istoria nu le uită, datorită capacităţii lor de a se descurca în situaţii aparent fără ieşire.

Născut în 1772 din părinţi irlandezi, a ştiut mereu cum să facă rost de bani şi, până la vârsta de 12 ani, şi-a câştigat existenţa ca hoţ de buzunare, scrie „The Smithsonian“. Cel puţin de două ori, a evadat din închisoare într-un mod miraculos. Când Napoleon ducea renumitele sale războaie, reputaţia sa binemeritată de personaj îndrăzneţ l-a ajutat să ajungă – în ciuda trecutului său pătat – la conducerea unor expediţii navale britanice.

O poveste a rămas însă nemenţionată. În 1820 – cel puţin aşa a declarat el însuşi – i s–a oferit suma de 40.000 de lire (trei milioane de lire, astăzi) pentru a-l salva din exil pe împăratul Napoleon, care se afla pe insula Sfânta Elena. Această evadare ar fi trebuit să fie pusă la cale într-un mod incredibil – cu ajutorul unor submarine primitive. Johnson însuşi ar fi trebuit să construiască submarinele.

Povestea începe cu împăratul însuşi. Ca moştenitor al Revoluţiei Franceze – evenimentul care, mai mult ca oricare altul din istoria Franţei – a tulburat de atunci somnul celor avuţi, corsicanul a devenit spaima continentului european. 

Geniu militar de neegalat, invadator al Rusiei, cuceritor al Italiei, Germaniei şi Spaniei şi arhitect al Sistemului Continental, reputaţia sa a fost zdruncinată doar în 1814, când a fost învins, după ce duşmanii săi s-au aliat, iar el a fost trimis pe insula Elba. Chiar şi atunci, a scăpat şi s-a întors în Franţa, iar după bătălia de la Waterloo, englezii s-au hotărât să nu îşi mai încerce norocul cu el. 

Exilarea sa în pe Sfânta Elena, o insulă mică din Atlanticul de Sud, era menită să îi diminueze şansele de a scăpa din nou.

Cu toate acestea, în timpul vieţii lui Napoleon, au fost concepute multe planuri pentru a-l salva. Emilio Ocampo, care povesteşte despre aceste comploturi, scrie că „ambiţia politică a lui Napoleon nu a fost înfrântă de captivitatea sa. Iar adepţii lui nu au abandonat niciodată speranţa de a-l elibera“. Iar celor din familia Bonaparte nu le lipseau nici banii. Fratele lui Napoleon, Joseph, a plecat în Statele Unite cu o avere estimată la 20 de milioane de franci.

Cea mai mare ameninţare venea din America de Sud. Napoleon se gândea că, dacă nu mai existau şanse să se întoarcă în Europa, ar putea pune bazele unui nou imperiu în Mexic sau în Venezuela.

Cu toate acestea, odată ajuns pe Sfânta Elena, Napoleon s-a trezit captiv într-una dintre cele mai sigure închisori care i-ar fi putut fi destinată în 1815. Insula este extrem de izolată, iar relieful este neprietenos. Puţinele locuri în care navele puteau ancora erau păzite de garnizoane întregi de peste 2.800 de soldaţi.

Deşi împăratului i s-a permis să reţină câţiva oameni, restul insulei era controlat de guvernatorul Hudson Lowe (foto), ale cărui şanse de reuşită în carieră depindeau de faimosul prizonier. Locuinţa lui Napoleon era păzită, vizitatorii erau interogaţi şi percheziţionaţi, iar în timpul nopţii vizitele erau interzise.

Şi britanicii aveau dreptate când exagerau cu măsurile de precauţie. Ocampo arată că existau o mulţime de planuri de salvare a lui Napoleon. Unde anume se înscrie planul lui Tom Johnson este dificil de precizat.

Există dovezi că ar fi construit un submarin şi a vorbit deschis, după moartea lui Napoleon, despre planul său de a-l folosi. Desfăşurarea evenimentelor poate fi regăsită într-un obscur volum de memorii, intitulat  „Scenes and Stories of a Clergyman in Debt“, care a fost publicat în 1835, în timpul vieţii lui Johnson. Cartea cuprinde şi descrieri ale mai multor episoade dramatice care se potrivesc cu relatările contemporanilor.

Evadarea ar fi avut loc la apus, scria Jonhson, când împăratul s-ar fi îmbarcat pe Etna şi apoi ar fi fost transferat pe Eagle, de dimensiuni mai mari. Cele două submarine ar fi fost echipate, potrivit relatărilor, inclusiv cu motoare.

„Am calculat, nicio navă inamică nu ne-ar putea împiedica să avansăm. Chiar şi în caz de atac, aş ridica pânzele şi apoi aş intra sub apă. Acolo l-aş aştepta pe duşman şi, cu ajutorul micului Etna, aş distruge nava în 15 minute“, scria Johnson.

Povestea lui este susţinută şi alte surse – printre altele, de marchizul de Montholon, un general francez care a mers cu Napoleon în exil şi a publicat povestea timpului petrecut de acesta pe Sfânta Elena.

Johson a petrecut multă vreme concepând planuri care implicau submarine. La un moment dat, se spunea că ar fi lucrat pentru regele Danemarcei, altădată, pentru un lider egiptean.

Sigur, schiţa submarinului său era una rudimentară. 

Submarinul însă exista, iar asta s-a aflat din mai multe documente. Într-o scrisoare, Johnson confirmă că submarinul este gata şi cere să i se plătească 100.000 de lire pentru el. Apoi, o echipă de ofiţeri condusă de George Cockburn a mers să evalueze submarinul, pentru a vedea cât costă.

Asta înseamnă că, în 1820, Johnson era în posesia unui submarin, exact când oamenii lui Bonaparte ar fi dat mii de lire pentru a-l obţine.

Nu există dovezi că Napoleon ar fi fost implicat în acest plan. Johnson ar fi vrut, mai degrabă, să îşi încerce norocul. Dovezile care au supravieţuit atestă faptul că împăratul ar fi refuzat să fie salvat în cazul în care Johnson chiar ar fi apărut la Longwood. Într-o formă organizată, salvarea ar fi fost de dorit în viziunea lui Bonaparte, dar fuga ar fi considerat-o ruşinoasă.

De la început, scrie Ocampo, „Napoleon a spus foarte clar că nu va susţine niciun plan care i-ar cere să se deghizeze sau să depună efort. Era demn şi gândul că ar fi fost capturat ca un infractor de rând în timp ce evada era înjositor“. Cu toate acestea, submarinul lui Johnson continuă să îi captiveze şi astăzi pe istorici.