Părintele Constantin Necula, despre arta de a dărui, la Sibiu: „În copilărie, actorii mi se păreau supraoameni”

În conferinţa  „Arta de a dărui – De la Dumnezeu către om”, inspirată de tema acestei ediţii a FITS şi susţinută, sâmbătă, în Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime” din Sibiu, părintele Constantin Necula a subliniat că oamenii sunt motive de dragoste şi că teatrul a fost, pentru generaţia sa, una dintre cele mai tainice şcoli de demnitate.

După rostirea unui poem sub cupola catedralei şi în prezenţa unui public numeros, Constantin Chiriac, directorul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (FITS), a apreciat că părintele Constantin Necula este unul dintre cei mai implicaţi şi mai hăruiţi oameni pe care urbea îi are în această clipă. „Credinţa ne dă şansa de a înfrunta toate greutăţile, de a duce mai departe misiunea noastră de oameni pe pământ şi nevoia de frumos, de mântuire, de linişte, de împlinire. Dăruim, nu ca să primim ceva înapoi - iar tema ediţiei din 2019 a festivalului reflectă tocmai acest aspect al dăruirii metamorfozate în artă”, a punctat directorul FITS.

Braşovul, loc de întâlnire cu cartea

Într-un discurs viu, fără platitudini, părintele Necula a vorbit despre copilăria sa petrecută în Braşov.  A crescut având sufrageria micului apartament de bloc ocupată cu o bibliotecă şi cu un pick-up garnisit cu sute de discuri de vinil. „Credinţa mi-a fost insuflată în prispa de har a Bisericii Sfântul Nicolae din Şcheii Braşovului. Cartierul meu, Steagul Roşu, nu avea duminică, pentru că nu avea biserică la îndemână.  Am crescut în cultura creştină a tatei, urmărit în creşterea în cultură – inclusiv socială, de o mamă iubitoare şi exigentă cu valorile legate de caracter.  Am trăit într-un Braşov care mai credea în zâne şi feţi-frumoşi, în care alergam de la stadion la teatru şi apoi am făcut din şcoală şi liceu, mai târziu, un loc de întâlnire cu prietenia şi cartea”, a povestit părintele.

Cu actorii, în acelaşi autobuz

Relaţia viitorului preot cu teatrul a devenit una naturală. „Am iubit foarte mult Teatrul Dramatic din Braşov, un soi de spaţiu al rezistenţei. Am fost la spectacole jucate în beznă, de la tăierile de curent, în care publicul rostea replicile cu actorii. Am plâns şi am râs cu lacrimi cinstite, m-am format în cultul limbii române. Pot supăra pe oricine, dar cred că una dintre cele mai tainice şcoli de demnitate era, pentru generaţia mea, teatrul. Mergeam cu actorii în acelaşi autobuz, ultimul de pe rută, privindu-i ca pe nişte supraoameni.  Şi cred că aşa şi sunt. Socializam cu uşurinţă, de la practica în câmp, mergeam până în foaierul teatrului: eram noi înşine, fără fiţe, fără ifose şi lipsiţi de probleme de comunicare. Lunea, dezbăteam piesa la şcoală, fugeam cu diriginta, profesoară de matematică, la Filarmonică, marţea, comentam concertul, miercuri, fugeam în centru pentru că se aduceau cărţi noi,  iar joia  discutam despre ce titluri am cumpărat. Vineri, ne căutam bilete pentru spectacolele de sâmbătă şi duminică”.

Frumuseţea absolută din teatru şi creştinism

Astfel, teatrul şi duhovnicescul s-au îngemănat în parcursul său. „Am descoperit că îmi place biserica în vacanţe, cântând Prohodul, al Mântuitorului – primăvara şi al Adormirii Maicii Domnului – vara. Ascultam muzică de operă şi clasică, mergeam săptămânal la Filarmonică şi la Teatrul de Operetă din Braşov. Nu întâmplător aşteptam spectacolul de seară al minunaţilor artişti braşoveni, plimbându-mă prin cimitirul Bisericii, apoi intrând şi ascultând o parte din Vecernie”.
Cum L-a descoperit pe Hristos prin teatru şi prin bucuria de a dărui? „Am fost ateu convins, cât de convins poate fi un ateu, iar momentul înţelegerii prezenţei lui Dumnezeu în lume a coincis cu descoperirea unei fericiri de neînlocuit: dragostea lui Hristos. Zic aşa că, văzând Hristos cum rătăceam fără orizont, mi S-a făcut orizont şi împlinire. Eu aşa am fost crescut: mi s-a spus că oamenii sunt motive de dragoste, că nu poţi să nu iubeşti oamenii. Teologia s-a născut ca un exerciţiu de admiraţie. Aşa am rămas până astăzi. Nu încetez să admir ortodoxia, să iubesc creştinismul pentru frumuseţea sa absolută”.   Părintele a punctat că nu el a ales Sibiul, ci Sibiul, universitar şi bisericesc, i-a făcut onoarea de a-l locui cu folos.