Ovidiu Maitec: "Lemnul iti raspunde, daca esti priceput sau daca te imprietenesti cu el"

0
Publicat:
Ultima actualizare:

- Domnule Ovidiu Maitec, ne aflam in atelierul dumneavoastra, locul care in noaptea dintre 24 si 25 decembrie 1989 a fost mistuit in focurile Revolutiei. Acum totul este ordonat, curat, fiecare lucru

- Domnule Ovidiu Maitec, ne aflam in atelierul dumneavoastra, locul care in noaptea dintre 24 si 25 decembrie 1989 a fost mistuit in focurile Revolutiei. Acum totul este ordonat, curat, fiecare lucru isi are locul sau si ne este greu sa ne imaginam cum arata dupa incendiu. Atelierul dumneavoastra de astazi, insa, mai pastreaza ordinea si structura celui dinainte? - Dupa ce ars, totul a fost vid, gol, alb, ca o tabula rasa. Si atunci mi-a placut cel mai mult atelierul meu. Uneori simti nevoia sa existe o tabula rasa, ca sa o iei de la inceput, mai bine decat ai facut-o pana atunci. Atelierul arata aproape la fel; in iarna aceea a ars complet, insa, incet, incet s-a refacut. Acum este un capitol inchis, a trecut. - Aceasta tabula rasa a adus o schimbare si in plan artistic? - Este normal ca in creatia artistica sa se produca miscari, modificari. Eu nu m-am revolutionat pe parcurs. Modificarea esentiala, in cazul meu, s-a petrecut acum mai bine de 40 de ani. La inceput, eram obsedat de modelele mari, de scoala franceza care domina si ne fascina, pe urma, insa, s-a produs trecerea spre altceva, iar acest fenomen nu poate fi explicat foarte exact. S-a produs in timp, aproape insesizabil. Acest moment, in care s-a produs ruperea, desprinderea, a fost influentat de ceea ce am vazut in lume. Mi-am dat seama ca tot ceea ce facusem pana atunci nu era altceva decat o conventie, mimam, imitam, jinduiam dupa valorile universale colosale,numai ca eu nu ma regaseam in acele valori. Atunci m-am intors spre mine si am inceput sa fac altceva. Noi, creatorii amenintati de provincie, de periferie, avem nevoie sa ne gasim, sa ne regasim. Te dezarmeaza faptul ca nu esti in centrul lucrurilor, cum sunt cei care creeaza in orasele mari ale lumii, incarcate de traditie. La periferie, valorezi atat cate carate poti realiza. Cei din centrele mari, atunci cand au timp sa se uite spre tine, remarca si saluta tocmai acest lucru. Cum ii imiti, cum te dispretuiesc total. Nu avem voie sa le zambim, sa ne milogim daca suntem in margine. Acest lucru le displace teribil. - Dumneavoastra ati ales lemnul pentru a-l transforama si a-l modela. Care este relatia pe care o aveti cu acest material, atat de ofertant si, totusi atat de fragil. - Momentul de rupere, despre care am vorbit, a insemnat si trecerea de la bronz la lemn. Apreciez expresivitatea acestui material si faptul ca poate deveni un partener in dialog: iti raspunde daca esti priceput sau daca te imprietenesti cu el. Dezavantajul este ca nu rezista precum bronzul, granitul, marmura. Eu, insa, m-am imprietenit in mod natural cu lemnul. In timpul creatiei, intre mine si lemn se instaureaza doua tipuri de relatii. Prima este cea mai fericita si cea mai de dorit deoarece atunci am norocul sa se imprieteneasca cu mine, sa se ofere generos, sa imi spuna el ce sa fac cu el. Si atunci totul inainteaza de la sine. Din acest tip de relatie, in care materialul se ofera, ies cele mai frumoase lucrari. O alta posibilitate de "comunicare" este reprezentata de sistemul "dictatorial". Atunci casapesc lemnul, il oblig sa se supuna. (Textul integral in "Adevarul literar si artistic")