Omagiu lui Lucian Pintilie

Lucian Pintilie a fost înmormântat sâmbătă, la Cimitirul Bellu. De la ceremonie au lipsit mulţi dintre tinerii artişti şi regizori de teatru. Nici ministrul Culturii nu a fost prezent. Pintilie a fost condus pe ultimul drum de doar o mână de oameni - familie, câţiva actori şi regizori ai noului val. Printre aceştia, s-a aflat Andrei Şerban, care, în exclusivitate pentru „Adevărul“, scrie rânduri emoţionante despre marele regizor.

Text de Andrei Şerban

E o replică în Hamlet: “Totul e să fii pregătit”, care mi se pare chiar mai puternică decât “A fi sau a nu fi“. Cum să trăieşti pregătindu-te să mori? Lucian Pintilie, ca şi Eugène Ionesco, unul dintre părinţii săi spirituali, a fost un răzvrătit împotriva morţii; uneori chiar credea că o poate învinge. Nu a reuşit, cum nu a putut să învingă nici sistemele politice, nici cenzura sau orice formă de opresiune cu care s-a luptat toată viaţa. Aparent, la sfârşitul carierei Pintilie s-a simtit învins. Totuşi, arta lui a triumfat. Pentru că el a avut curajul să încerce imposibilul, să rămână el însuşi, să nu accepte niciun compromis şi să ne inspire prin exemplul libertăţii interioare. În acest război el a înţeles că ce contează nu e neaparat să învingă, ci să lupte cu toată fiinţa lui. Pintilie şi-a petrecut viaţa pe front: în tinereţe a luptat contra bolii malefice care era comunismul, apoi, odata exilat în vest, s-a luptat cu morile de vânt ale unei fericiri iluzorii, expunând degradarea morală a unei lumi care se scufundă în minciună, egoism şi ipocrizie.

Dar războiul dus de Pintilie nu a fost, cum spunea şi Andrei Pleşu, pe plan  politic, ci metafizic. 

Artistul pare să ne spună ca aerul greu, viciat, pe care-l respirăm pe planeta Pământ, e provocat de forţe oculte care ne depăşesc, că ce este în pericol e esenţa însăşi a umanităţii noastre. Acest fenomen artistul e chemat să-l confrunte. O sarcina deloc uşoară, nici comodă. 

***

Am fost încă din liceu copleşit de admiraţie pentru Lucian Pintilie şi pentru Liviu Ciulei; erau idolii mei. Mai târziu am devenit prieteni, iar exilul ne-a apropiat şi mai mult pe toţi trei. Se spunea despre noi la Europa Liberă că reprezentam în occident ce avea mai bun teatrul românesc. Eram total diferiţi, poate temperamental chiar opuşi: Ciulei era întruchiparea supremă şi esenţializată a clasicului modern, Pinţi era răzvrătitul etern provocator, care risca şi întorcea totul pe dos ca să surprindă ce e urât şi fals în relatiile umane, iar eu eram pe undeva la mijloc.

Ciulei adora tot ce făcea Pintilie, fiind conştient că el niciodată nu a avut curajul să fie atât de radical. Amândoi m-au inspirat prin acest respect autentic unul pentru celălalt, prin competiţia sănătoase între doi artişti care se bucurau sincer de succesul celuilalt, fără urmă de gelozie sau negativitate.

Când am revenit toţi trei "acasă" după ’90, Ciulei a făcut câteva spectacole remarcabile, dar se simţea cumva străin, parcă nu se mai regăsea şi avea dreptate, lumea românească nu mai era cea pe care o cunoscuse, era alta şi lui ii crea un sentiment de frică. A plecat iar, şi mai dezamăgit, ca să moară la München, însingurat şi trist.

Pintilie a revenit în forţă, dar a renunţat definitiv la teatru. “Vreau sa fac doar film - îmi spunea - acolo e viitorul, pentru mine teatrul a murit.” Am reacţionat violent, aproape ne-am certat. “Cum poţi să spui asta?! -  i-am răspuns - Teatrul există de mii de ani şi nimic nu poate înlocui relaţia directă dintre oameni, pe când filmul e tributar aparaturii tehnice!”.

Nu l-am convins şi teatrul a avut de suferit, pierzând un mare talent al regiei de scenă, dar, din fericire filmul a beneficiat şi au profitat şi generaţii întregi de artişti cineaşti, care azi îi datorează mult lui Pintilie.

***

L-am condus, împreună cu alţii, pe ultimul drum. Când l-am privit şi mi-am luat rămas bun, am fost surprins să descopăr pe faţa lui o expresie liniştită şi un surâs tandru, binevoitor. El, care toată viaţa a fost ca o coardă întinsă la maxim, gata să explodeze de inteligenţă şi umor acid, uneori chiar răutacios şi sfidător, avea acum o expresie senină, împăcată, plină de compasiune şi blândeţe.  Iată ce ascunde un om sub o mască!

Cine a fost Lucian Pintilie? Ce rămâne în urma unui artist care ne-a fost tuturor o pildă de curaj, care şi-a asumat  riscul de a ne arăta acea oglindă deformată a lumii, ca să vedem limpede ce este în jur, dar, mai ales, lucrul cel mai greu de acceptat: să ne vedem pe noi inşine aşa cum suntem, fără iluzii, să primim acel şoc necesar pentru a ne trezi din pasivitate si somn?  

Tineretul, care nu l-a cunoscut şi nu a venit la înmormantare, e important să afle că spectacolele şi filmele lui Lucian Pintilie au fost  cenzurate şi că el a suferit umilinţa de a-şi pierde dreptul de a crea, pentru că a îndrăznit să spună adevărul prin artă. Iată adevărata misiunea artistului.
Azi, când voi, cei tineri, vă aflaţi în plină confuzie, căci nu mai ştiţi pentru cine şi de ce lucraţi, exemplul dat de Pintile vă poate ajuta să vă amintiţi ca artistul trebuie să fie responsabil, că are nevoie
să-şi dezvolte un simţ moral şi să ia atitudine.

Pintilie a trăit toata viaţa sub un cer acoperit de nori grei, apăsători, iar comedia amară şi râsul, uneori vesel, deseori disperat, i-au fost armele de supravieţuire.  Dar a avut mereu vie nostalgia unei alte viziuni, a unei alte realităţi.

El a  intuit că deasupra norilor cerul e de un albastru infinit.