O nouă zi, un nou InstaCannes de la Eugenia Vodă. Rusul şi Neiubirea

În cadrul Festivalului de la Cannes, publicul a urmărit deja pelicula „Loveless” („Neiubire”) a rusului Andrei Zviaghintev, regizor premiat în trecut atât la Cannes, cât şi la Veneţia.

Corespondenţă de la Eugenia Vodă

Primul şoc al competiţiei s-a numit „Neiubire” – filmul lui Andrei Zviaghintev, un mare cineast rus, născut în ’64 la Novosibirsk, deja premiat în anii trecuţi la Veneţia şi la Cannes. Deşi mai urmează o săptămînă plină de proiecţii, e greu de imaginat un palmares al ediţiei 70, fără acest titlu. Pentru cei care i-au văzut filmele de pînă acum, de pildă Întoarcerea şi Leviathanul, Neiubire va fi revelaţia unui Zviaghintev încă şi mai impresionant!

Nu degeaba regizorul preferat al lui Zviaghintev, din toată istoria filmului, e Antonioni; şi cineastul rus e un maestru al liniei simple, esenţializate, şi el cultivă o geometrie rece, care ascunde o combustie incandescentă.

Un cuplu tînăr în prag de divorţ; doi părinţi care se urăsc şi nu mai au nimic de împărţit decît un apartament de bloc şi un copil de 12 ani, un băiat blond, care are un singur prieten, şi care hălăduieşte printr-o pădure, pe malul unui rîu. Intr-o ceartă de noapte, atroce, amîndoi părinţii resping ideea de „a lua copilul”, care îi încurcă în drumul spre „refacerea vieţii” şi vorbesc despre el ca despre un obiect bun de plasat la orfelinat. Cînd spectacolul urii şuierate şi al cinismului dezlănţuit se încheie, vedem că a avut parte şi de un spectator, o mogîldeaţă ascunsă după uşa de la baie, plîngînd înăbuşit. E punctul de plecare al unui film în care copilul devine marele personaj absent: copilul care n-a suportat lipsa dragostei şi a fugit de acasă. Pornind de aici, de la un copil dat dispărut şi căutat în zadar, cale de tot filmul, Zviaghintev construieşte, în cercuri concentrice, majestuoase, cu o profunzime şi cu o precizie psihologică uluitoare, nu numai portretul unor personaje memorabile, dar şi, mai ales, portretul unei lumi. Cu toate tranzitiile ei, inclusiv tranziţia sufletească; „sufletul slav”, ameninţat de vid; o lume în care oamenii parcă nu se mai privesc în ochi, privesc mai mult ecranul mobilului, o lume bîntuită de indiferenţă şi dezumanizare, o lume a neiubirii.

Urmăreşti tot filmul cu o gheară pe inimă; nu vei putea niciodată uita pădurea rece şi pustie, peste care zboară strigătul echipei de căutare, „A-lio-şa! A-lio-şa!”, nu vei putea uita construcţia în ruină, din pădure, un fost hotel, părăsit, rimînd cu sufletele în ruină ale filmului, dar mai ales nu vei putea uita secvenţa de la morgă. Părinţii sunt chemaţi, la un moment dat, să recunoască un cadavru. Acoperit cu o pînză. „Sunteţi pregătiţi?”, întreabă cel care va trage pînza. „Da”, răspunde mama. Iar modul în care se desfăşoară scena în continuare face din actriţă, Mariana Spivak, un nume intrat pe lista scurtă pentru premiul de interpretare feminină! O femeie, pînă atunci, doar foarte decorativă, glacială, cu o robusteţe agresivă, recunoscînd, implicit şi explicit, că „n-a iubit niciodată pe nimeni”, nici pe propriul copil, devine brusc, în acea şandrama de morgă cu faianţa murdară, o fiară care urlă de durere (deşi nu, „nu e el”!), îşi izbeşte soţul, îl dărîmă cu pumnii („de ce nu spui că nu e el?”), devine, din acea clipă, o mamă care îşi iubeşte copilul dispărut...

Un critic de la Cannes a spus despre Zviaghintev că e „medicul legist al sufletului rus”... Să fie,„Neiubire”, un „Recviem pentru sufletul slav”