O nouă carte Gabriel García Márquez
0„N-am venit să ţin un discurs“, cel mai recent volum al cunoscutului scriitor columbian recompensat cu Nobelul literar în anul 1982, intră de astăzi în librăriile din ţară. Cartea reuneşte 22 de texte ale lui Gabriel García Márquez (83 de ani), destinate a fi citite public, printre care şi un discurs inedit de la absolvirea liceului.
Citind aceste discursuri, mărturisea Gabriel García Márquez despre textele reunite în volumul „N-am venit să ţin un discurs" (Editura Rao, traducere de Tudora Şandru-Mehedinţi, 192 pagini, 34,99 lei), „redescopăr cum m-am schimbat şi am evoluat ca scriitor". O selecţie de 22 de scrieri rare, volumul reuneşte, în primul rând, obsesiile şi inspiraţiile literare ale părintelui realismului magic. Esenţial este discursul rostit de Gabriel García Márquez la primirea Nobelului, ţinut la 8 decembrie 1982, la Stockholm (Suedia) şi intitulat „Singurătatea Americii Latine".
O capodoperă a genului, acest text esenţializează opera prozatorului, fiind o declaraţie de dragoste şi vulcanică, şi tristă pentru America Latină, patria aceasta uriaşă a unor bărbaţi călăuziţi de himere şi a unor femei brave, a căror dârzenie nesfârşită se confundă cu legenda". Un alt discurs inedit, care lasă să transpară mult din García Márquez omul, cu valorile şi reperele sale, este cel rostit în faţa colegilor de clasă, la absolvirea liceului, pe vremea când scriitorul avea doar 17 ani. Odă pentru prietenie, „Academia datoriei" - cum se intitulează discursul -, trimite la intimitate şi reflecţie.
„Analizaţi-vă fiecare propriile sentimente, cercetaţi unul câte unul motivele pentru care simţiţi o preferinţă nedezminţită pentru fiinţa căreia i-aţi mărturisit toate intimităţile voastre şi atunci veţi putea desluşi raţiunea acestei festivităţi", îşi îndeamnă tânărul García Márquez colegii.
„Cel mai mare vrăjitor al Americii Latine"
Tudora Şandru-Mehedinţi, care a tradus nouă dintre cărţile lui Gabriel García Márquez, printre care „Toamna patriarhului" şi primul volum al memoriilor scriitorului, „A trăi pentru a-ţi povesti viaţa", se referă la „N-am venit să ţin un discurs" ca la „o desăvârşită simbioză între scriitor şi om". Trăsătura pregnantă a unui portret imaginar al lui García Márquez este, în viziunea traducătoarei, „fascinaţia pe care o exercită asupra cititorilor şi asupra unui traducător, care o percepe poate mai intens şi mai nuanţat, în strădania lui de a o reda cât mai exact".
În ce constă această fascinaţie? „Ea izvorăşte în esenţă dintr-o fericită îmbinare între sinceritatea absolută a trăirilor omeneşti, topită în creuzetul unei exprimări de o desăvârşită frumuseţe artistică, şi harul de a transfigura prin imaginaţie realitatea", analizează Şandru-Mehedinţi. „Gabriel García Márquez este «cel mai mare vrăjitor al Americii Latine», după succinta şi atât de sugestiva caracterizare a scriitorului paraguayan Augusto Roa Bastos", adaugă traducătoarea.
Fragment din volum
„Nu-mi trecuse niciodată prin cap că aş putea ajunge scriitor, însă, pe vremea studenţiei mele, Eduardo Zalamea Borda, directorul suplimentului literar al ziarului «El Espectador din Bogotá», a publicat o notă în care spunea că noile generaţii de scriitori nu ofereau nimic, că nu se vedea pe nicăieri vreun nou povestitor sau vreun nou romancier. Şi conchidea afirmând că lui i se reproşa că nu publica în ziar decât semnături foarte cunoscute ale scriitorilor consacraţi, şi deloc ale tinerilor, când adevărul este - a declarat - că nu există tineri care să scrie. M-a năpădit atunci un sentiment de solidaritate cu colegii mei de generaţie şi m-am hotărât să scriu o povestire numai pentru a-i închide gura lui Eduardo Zalamea Borda, care îmi era prieten bun sau cel puţin după aceea a ajuns să-mi fie prieten bun. M-am apucat şi am scris povestirea şi am trimis-o la El Espectador. M-a cuprins din nou frica duminica următoare, când am deschis ziarul şi am dat peste povestirea mea pe toată pagina, cu o notă unde Eduardo Zalamea Borda recunoştea că se înşelase, pentru că evident «cu această povestire se năştea geniul literaturii columbiene» sau ceva în genul ăsta. Atunci m-am îmbolnăvit cu adevărat şi mi-am zis: «În ce încurcătură m-am băgat! Şi ce-o să fac eu acum ca să nu-l pun într-o lumină proastă pe Eduardo Zalamea Borda?» Să scriu mai departe, acesta era răspunsul."
„Cum am început să scriu", Caracas, Venezuela, 3 mai 1970