Nu prea râzi la „Tartuffe“

„Tartuffe“ este un spectacol necopt pe care actorii îl duc, aproape onorabil, până la capăt. „Tartuffe“ este o întoarcere pe jumătate a regizorului Andrei Belgrader: prea puţin triumfătoare sau surprinzătoare.

Cu montarea de la TNB, acesta a revenit în ţară, după aproape trei decenii. Trăieşte la Los Angeles şi este considerat drept un maestru al absurdului, comicului şi farsei.

În primul rând, come back-ul ratat al lui Belgrader porneşte de la o problemă de opţiune regizorală. A ales o piesă care are o trenă facilă. Apoi, s-a lăsat prea mult purtat de textul lui Molière, micşorându-şi vizibil intervenţiile. Nu şi-a pus hotărâtor amprenta în spectacol, cedându-le actorilor iniţiativa momentelor cheie.

Apoi, Belgrader a lăsat impresia că nu a studiat terenul înainte să monteze această piesă. Producţia nu este plasată corect în contextul cultural local şi arată o inadecvare la circuitul marilor spectacole care sunt montate acum.

Spectacole ca acesta sunt evitate de regizorii care se respectă, pentru că se nasc dintr-o tehnică foarte facilă. Cu „Tartuffe“, Belgrader s-a oprit la prima şi cea mai la îndemână formulă de teatru pe care a găsit-o.

Actorie fără nerv

Spectacolul nu te face să-ţi doreşti mai mult de la un act la celălalt, mai ales din cauza aerului său previzibil. Actorii joacă în notele lor obişnuite, fără să falseze prea mult. Deşi Magda Catone (Dorina) era lăudată de unii spectatori la finalul piesei, ea nu se reinventează subit şi ireproşabil.

Alexandru Georgescu (Orgon) arată că a lucrat cel mai mult la rolul său, dar interpretarea lui este mediocră, Marius Rizea, un actor talentat, de altfel, are un rol prea mic şi aproape invizibil, iar Silviu Biriş s-a blocat într-o zonă a rolurilor de amorez exaltat şi a ajuns să le facă pe toate la fel.

Ana Ciontea este singura prezenţă admirabilă din spectacol, cu toate că rolul Elmirei nu este unul definitoriu pentru cariera ei. Horaţiu Mălăele joacă fără prea mare efort, îl schiţează pe Tartuffe din mişcări profesioniste, dar nici aici nu se poate vorbi despre vreun reper de interpretare. Mălăele se simte comod sub pielea clericului mieros, ipocrit perfect şi manipulator, care urmăreşte să pună mâna pe averea lui Orgon.

Îi lipseşte uneori nervul, mai ales în momentul în care se transformă din înger în diavol. Timp de o oră şi 50 de minute ai ocazia să vezi un spectacol simplist, deloc ieşit din comun şi care nu te face să râzi atât cât ar trebui. Umorul este, câteodată, facil: Dorina (Magda Catone) spune, la un moment dat, despre un personaj, că „a tartuffutit-o“.

Finalul, de încă zece minute, este ratat cu desăvârşire, pentru că încearcă prea mult dintr-un foc. Pare a fi o ultimă tentativă de a salva un minidezastru. Toate personajele apar brusc pe scenă, sub o ploaie de confetti şi baloane de săpun. Toţi „se simt bine“ pe ritmurile unor melodii live.

Marius Rizea şi Silviu Biriş îl parodiază pe Cristi Minculescu de la Iris, câteva balerine/majorete leşinate ridică piciorul după standardele teatrului de revistă din România, adică pe jumătate. Apariţia lor pe scenă este derizorie. Sexualitatea care plesneşte pe sub costumele lor mulate adaugă zero valoare estetică spectacolului.

Încercarea lui Belgrader de trucare a kitsch-ului se transformă ea însăşi în kitsch. Injecţia artificială de divertisment subestimează aşteptările şi inteligenţa publicului.

Info

Teatrul Naţional Bucureşti

Tartuffe de Molière

Regia: Andrei Belgrader

Cu: Horaţiu Mălăele, Ana Ciontea, Alexandru Georgescu, Magda Catone, Silviu Biriş

Muzică originală: Nicu Alifantis