Nouă apariţie editorială marca Polirom: „Marioara Voiculescu. Mareşala teatrului românesc“ FRAGMENT

„Adevărul“ vă oferă un fragment din cel mai recent volum apărut în colecţia „Biografii romanţate”, colecţie coordonată de Adrian Botez: Marioara Voiculescu. Mareşala teatrului românesc de Alina Nelega.

Născută pe 9 iulie 1885 la Bucureşti, Marioara Voiculescu a fost acceptată cu dispensă la Conservatorul de Artă Dramatică pe când avea doar 14 ani. A studiat cu Aristizza Romanescu şi Constantin Nottara, iar după absolvire a fost angajată la Teatrul Naţional şi i-a avut ca mentori pe Paul Gusty şi Alexandru Davila. În 1912 a preluat trupa celui din urmă, fiind prima femeie din România care a condus o companie de teatru. A avut un singur copil, la nici 18 ani, pe Paul, care i-a rămas alături toată viaţa. S-a căsătorit de gura lumii cu un membru al familiei Quintus, divorţând la scurtă vreme. Al doilea soţ, dragostea vieţii sale, a murit într-un accident de automobil. Considerată o adevărată „divă” şi comparată cu interpretele celebre ale scenei europene, precum Eleonora Duse sau Sarah Bernhardt, a dat viaţă unui număr mare de eroine, rămase în istoria teatrului nostru prin forţa şi dramatismul cu care le-a înzestrat şi impactul asupra spectatorilor. A fost şi prima femeie care a înfiinţat o companie de film, jucând şi regizând, avându-l ca producător pe Leon Popescu. O răsfăţată a scenei, prietenă cu Regina Maria a României, a fost o campioană a teatrului independent, a libertăţii artistice, a noilor interpretări, reinventându-se mereu, dominând scena românească în prima jumătate a secolului trecut. De o moralitate şi o consecvenţă exemplare, a refuzat compromisurile politice şi în timpul legionarilor, dar şi în timpul comunismului, când a fost exclusă din teatru fiindcă n-a acceptat să pună piciorul pe „scena roşie”. Urmărită de Securitate şi marginalizată de lumea teatrală a vremii din cauza refuzului ei de a se înregimenta, timp de 30 de ani n-a mai urcat pe scenă, sfârşind în sărăcie, la 3 martie 1976.

Alina Nelega este romancieră şi autoare dramatică. Dublă laureată UNITER, „Autor european” la Heidelberger Stückemarkt, Honorary Fellow in Writing al Universităţii din Iowa, SUA, este profesor universitar şi conduce masteratul de scriere dramatică al Universităţii de Arte din Târgu Mureş. În 2020 i s-a decernat premiul pentru proză al revistei Observator cultural pentru romanul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat (Polirom, 2019, 2021), iar pentru romanul un nor în formă de cămilă (Polirom, 2021) a primit premiul „Sofia Nădejde” (2021) şi premiul pentru proză la Galele Radio România Cultural (2022).

FRAGMENT

 „Important e să ştii să trăieşti, să te bucuri de fiecare clipă când tragi aer în piept, te mişti, iei o carte în mână sau bei un pahar de vin, te priveşti în oglindă şi‑ţi spui că încă arăţi bine, la cei aproape treizeci şi şapte de ani ai tăi, din care nu recunoşti decât vreo treizeci – restul sunt mărunţiş. Tot ce‑a fost ori o să fie/ În prezent le‑avem pe toate – asta contează, prezentul, fără frică de viitor, e pace, oamenii au învăţat destul dintr‑un război care a mutilat pământul, iar acum se dezlănţuie în petreceri. Parisul a uitat de ocupaţie, e din nou oraşul florilor şi muzicii, centrul lumii, plin de artişti: Picasso şi Matisse şi Deaghilev şi Cocteau – un oraş al nebuniilor, Mistinguett şi‑a asigurat picioarele pe 500.000 de franci, iar noua descoperire americană, jazzul, fără constrângeri armonice, e cântat de trupe de soldaţi negri la Casino de Paris şi în Montmartre, la Zelli, unde poţi sta până în zori, sorbind şampanie.

Ce suferinţă entuziastă, ce eliberare! Tu aşază‑te deoparte/ Regăsindu‑te pe tine – cât e de preţios sentimentul ăsta de părăsire a centrului, de înnoire, să te întorci la sinele tău, cel adevărat: nu te iubeşte, dar nici nu te urăşte nimeni, oamenii nu te cunosc, poţi merge oriunde, poţi spune orice. Dar mai întâi să‑ţi refaci garderoba, de la Lanvin, să‑i cumperi lui Paul haine care se potrivesc unui băiat de şaisprezece ani, de condiţie bună, să te plimbi prin Fontainebleau, să te trânteşti în iarbă şi să visezi la tragica şi minunata viaţă a regilor Franţei, de pe urma cărora au rămas atâtea opere de artă nemuritoare – Luvru, Tuileries şi Versailles, o întreagă civilizaţie a regalităţii înfloritoare.

Ai vândut tot: casă, mobile, automobile, ai păstrat doar inelul de logodnă de la Jorj, într‑o casetă care s‑a umplut repede cu alte bijuterii, luate la licitaţie de la Osenat şi Christie’s. Iar cu jumătate din banii care ţi‑au rămas, poţi să trăieşti liniştită zece vieţi, de exemplu, în America, să cumperi un ranch în California – şi o livadă de portocali. Ce păcat că n‑ai găsit bilete la transatlanticul ăla, aşa că ai fost nevoită, ca să nu mai aştepţi trei luni, să‑l dai pe Paul intern la o şcoală bună, englezească – de la Legaţie ţi‑au recomandat colegiul de băieţi de la Hastings, un orăşel minunat, de unde poţi face naveta la Paris, să te mişti în voie. Să mergi la curse, să rişti şi să câştigi – sau să pierzi, dar oricum să schimbi lumea aia de carton, butaforie şi ură pe una adevărată, directă. Să renaşti, să iei totul de la început, să deschizi un restaurant sau o casă de modă, să cumperi un hotel sau să‑ţi faci o grădină englezească, să cultivi trandafiri şi să‑ţi petreci restul vieţii contemplând bucuriile mici, liniştea pe care n‑ai avut‑o niciodată, departe de hărţuiala şi loviturile dureroase de fiecare zi. Nu mai vrei să trăieşti în pielea niciunui personaj, nu mai vrei să‑ţi joci viaţa ca pe scenă, gata, s‑a terminat, îţi iei rămas‑bun de la trecut – adio, teatru! Şi, mai ales, adio, oameni mici, înrobiţi instinctelor, fără pasiuni înalte, care colcăie şi te calcă în picioare, vor să ajungă undeva, să obţină ceva, cu patimile lor seculare, cu isteţimea lor primitivă care maimuţăreşte cultura occidentală şi cu răutatea lor tribală, care se dezlănţuie înfierându‑i pe cei care nu se înregimentează. De te‑ating, să feri în laturi/ De hulesc, să taci din gură, că oricum zădărnicia tot o să te cuprindă mai încolo, acum însă i‑ai lăsat în urmă pe toţi şi pe toate.”