Nichita Stănescu îl omagia adesea pe poetul nepereche. „De Eminescu ţi se poate face dor şi foame”

Astăzi se împlinesc 168 de ani de la naşterea marelui poet naţional Mihai Eminescu pe care Nichita Stănescu, despărţit de el de aproape un secol, l-a iubit şi respectat de parcă l-ar fi cunoscut în persoană. În aproape fiecare interviu pe care „poetul necuvintelor” l-a dat, a ţinut întotdeauna să vorbească despre „poetul nepereche”, despre al cărui „Luceafăr” considera că este „fondatorul limbii literare”.

Ziua Culturii Naţionale este sărbătorită oficial la 15 ianuarie, odată cu ziua de naştere a poetului Mihai Eminescu, acum 168 de ani.

Născut la aproape un secol distanţă de Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850- 15 iunie 1889), Nichita Stănescu îi trăia poemele cu cea mai puternică emoţie, considerându-l cel mai mare artist al ţării, omul al cărui nume este rostit zilnic de cineva, pentru că „toţi ne regăsim în Eminescu”.

Singurul poet comparabil era Shakespeare, căruia i-ar fi dorit şansa limbrii române, pe care îl considera „cel mai mare poet român d’outre mer” şi despre care credea că „este mai respectat şi mai <<iubit>> la noi decât în patria Albionului…”.

„Da, limba română pentru noi toţi ne este şi Casa şi Masa şi Ţara; dar mai presus de orice ea e mireasa poetului. Repet: Limba română e Mireasa Poetului!”, spunea Stănescu (31 martie 1933- 13 decembrie 1983),într-un interviu, redat în volumul  ce îi poartă numele (Editura Albatros, 1985, Bucureşti).

Iar în cazul lui Eminescu, căsătoria a fost cea mai fericită, poetul dându-i lui Stănescu „ atâta verb, încât dacă l-aşi fi rugat pentru încă vrunul, m-ar fi ignorat ca pe un cerşetor”.

Într-un interviu acordat lui Nicolae Băicuţ pentru revista „Echinox”, nr. 11/1980, Stănescu îl considera pe Eminescu indispensabil.

„Eminescu? E foarte greu să respiri după el, dar în clipa în care el ne-a devenit nouă tuturor respiraţie, va trebui ca noi înşine, la rândul nostru, să fim respiraţia nenăscuţilor. Eminescu este un aer pur, genuin, un aer curat… (Din acest moment, memoria benzii magnetice nu şi-a onorat menirea lăsându-ne cu gustul amar al unei respiraţii brusc tăiate şi cu afirmaţia lui Nichita Stănescu pe care nu se putea să n-o reţinem: „Noi l-am respirat pe Eminescu însuşi”), explica Stănescu.

Actorul Florin Zamfirescu povesteşte în acelaşi volum cum o dată, poetul şaizecist l-a rugat să îi recite „Luceafărul”.

„Odată m-a rugat (chiar aşa a făcut, m-a rugat) să-i recit <<Luceafărul>>l. Eram într-un sfârşit de februarie 1983 şi el spunea că în seara aceea se împlinesc tocmai o sută de ani de când s-a născut poemul. Când am terminat recitarea mi s-a părut că lăcrima”, povestea Zamfirescu.

Întrebat la un moment dat: „Care este cea mai frumoasă poezie pe care aţi scris-o vreodată?”, Stănescu avea să răspundă: „Odă în metru antic”.

În romanul „Simion liftnicul” de Petru Cimpoeşu, protagonistul se întreabă ce a vrut să spună poetul şaizecist prin aceste cuvinte, iar într-o zi, un client care vine cu pantofii la reparat, îi răspunde în sfârşit.

„… nimic altceva decât că, pentru a citi „Odă în metru antic”, trebuie să o fi scris mai întâi în tine, adică să fi primit măcar o părticică din sufletul lui Eminescu şi să-l laşi să locuiască la tine în suflet”, scrie în romanul lui Cimpoeşu.

Într-un dialog din 1983, cu Victor Crăciun, întrebat despre premiul de la Struga, Stănescu avea să vorbească încă o dată despre onoarea de a vorbi despre Eminescu.

„Cel mai mare premiu pe care l-am primit în viaţa mea şi care a fost cel mai mare noroc personal al meu a fost acela de a putea vorbi la aniversarea a 100 de ani de la <<Luceafărul>> lui Eminescu, culmea intelectuală şi poetică şi spirituală a limbii române”, povestea „poetul necuvintelor”.

În volumul „Amintiri din prezent”, Stănescu îi dedica noi rânduri poetului naţional.

„Vorba şi scriitura ne rămân puţine în faţa lui, dar nu atât de puţine ca să nu-l înălţăm tot mai sus, generaţie de generaţie, an de an. Şi cu atât ţara ne e mai mândră, mai în lucrare şi mai împlinită, cu atât dorul şi dragul şi timpul nostru de Eminescu este mai mare”. („O aniversară”, din  volumul „Amintiri din prezent”)

„Din plante simple, cea mai simplă – un fel de aer personal şi în acelaşi timp şi un fel de plămân al lui, este iarba. Eminescu poate fi comparat cu iarba. Când este, nimic mai firesc că este. Când nu este, nimic mai dureros. De Eminescu ţi se poate face dor şi foame”. („Iarbă în naşterea ei”, din volumul „Amintiri din prezent,)