Nemuritorul

Dacă ţin bine minte, l-am cunoscut pe Mihai Şora cu exact o jumătate de secol în urmă, pe când conducea secţia „Biblioteca pentru toţi“ a Editurii pentru literatură. Şora avusese ideea unei serii de antologii de poezie română, din care apăruse deja „Poezia română clasică“, aceea de până la 1900, în selecţia lui Alexandru Piru.

„Poezia română modernă. De la Bacovia la Barbu" mi-a încredinţat-o mie. Se ştie istoria celor două volume de care m-am ocupat, apărute în 1968. „Poezia română contemporană" n-a mai apărut din cauza scandalului provocat de volumele alcătuite de mine şi a destituirii lui Mihai Şora de la conducerea „Bibliotecii pentru toţi". Ca, de altfel, şi a directorului E.P.L., Ion Bănuţă, şi a redactorului de carte, Ion Acsan.

„Poezia română modernă" a fost dată la topit. Din cele 85.000 de exemplare, au scăpat de la topire un sfert, fie deja vândute, fie ajunse în biblioteci, fie puse deoparte, din dispoziţia lui Mihai Şora, de către magazionerul E.P.L., poet şi el, ca şi Bănuţă şi Acsan.

Optimist din cale afară

Mihai Şora era pe vremea aceea un om de 50 de ani, plin de vioiciune intelectuală, cum va fi şi la 95 de ani, cu o coamă de păr încă neîncărunţit, afabil cu colaboratorii, optimist din cale afară, ceea ce mi l-a făcut din primul moment simpatic, mai ales când am constatat că e dispus să-i accepte în antologie pe Crainic, pe Gyr şi pe ceilalţi poeţi interbelici „nereconsideraţi" încă. Nu-i cunoşteam pe atunci trecutul şi nici formaţia de om de stânga. Cu atât mai mult i-aş fi apreciat obiectivitatea.

Nu mi se păreau cine ştie cât de valoroşi poeţii cu pricina (nici unul nu va mai figura în „Istoria critică"), dar îi antologasem oarecum polemic, dat fiind faptul că nu mai fuseseră reeditaţi după 1944, când fuseseră clienţii puşcăriilor, nu ai manualelor şcolare, şi nu se mai scrisese niciun rând despre opera lor.

N-am idee de ce apreciere se vor fi bucurat ei în ochii lui Mihai Şora. Fapt e că nu mi-a cerut, nu să-i scot, dar nici măcar să mă gândesc la consecinţele prezenţei lor în antologie. Nu vă spuneam că Mihai Şora este un optimist şi, ca toţi optimiştii, un inconştient? „Je suis payé pour le savoir!" („Sunt plătit ca să ştiu!").

Pasionat de tinereţe

Întâmplarea sau, de ce nu, fatalitatea istorică ne-a reunit în Partidul Alianţei Civice, în 1991, după ce făcusem amândoi parte din Alianţa cu acelaşi nume şi militaserăm, şi unul, şi altul, pentru transformarea ei în partid. Desigur, în deceniile scurse de la istoria cu antologia şi până la căderea regimului comunist, drumurile ni se mai încrucişaseră de câteva ori. Îi citisem cărţile şi mi le citise şi el pe ale mele.

Toma Pavel, cu care „se convorbise" imaginar şi la cel mai de sus nivel intelectual în două cărţi - în care Mihai Şora era M(ai) Ş(tiutorul), iar interlocutorul său fictiv, în sensul că singurul autor era Şora însuşi, era T(ânărul) P(rieten) -, îmi fusese coleg de facultate, şeful promoţiei de la Filologie din 1962, iar astăzi, la 70 de ani, un reputat profesor la universităţi din SUA, Canada şi Franţa.

Pasionat de tot ce se petrecea cu noile generaţii, mereu înconjurat de tineri, Mihai Şora nu putea să nu participe, ca auditor atent şi tăcut, la şedinţele Cenaclului de Luni, la sfârşitul anilor '70 şi la începutul anilor '80. Poeţii şi prozatorii optzecişti îl cunosc foarte bine. Deşi îl despart de ei patru decenii, a ţinut să-i asculte şi să-i citească. Era convins de pe atunci că frecventarea celor mai tineri te împiedică să îmbătrâneşti. Şi nu greşea. La aproape 100 de ani, Mihai Şora dovedeşte o tinereţe  uluitoare. Vampirismul lui spiritual dă roade. Mihai Şora este un nemuritor. 

"Poeţii şi prozatorii optzecişti îl cunosc foarte bine pe Mihai Şora. Deşi îl despart de ei patru decenii, a ţinut să-i asculte şi să-i citească. Era convins de pe atunci că frecventarea celor mai tineri te împiedică să îmbătrâneşti."
Nicolae Manolescu
critic literar