Năpasta neîntâmplată

Cu spectacolul său, „Năpasta“, de la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti, regizorul Cristi Juncu vrea să obţină tensiune maximă dintr-o mişcare minimă. De puţine ori reuşeşte.

Cronică de teatru

Desfăşurat aproape în ralanti, cu un timp de poveste dublat de un timp de aşteptare, spectacolul cucereşte prin idee şi dezamăgeşte prin faptul că nu reuşeşte s-o fructifice pe deplin.

Ce îi reuşea regizorului Vlad Massaci în spectacolul „Frumos", după Jon Fosse, de la acelaşi teatru, adică un timp suspendat, ameninţat mereu de fiorul unei tragedii posibile, îi reuşeşte mai puţin lui Cristi Juncu.

Povestea ajunge repede la punctul ei de coacere, fără o expoziţiune prea lungă. Avem un triunghi conjugal, format din văduva recăsătorită cu ucigaşul fostului soţ (două laturi) şi prietenul actualului soţ, actual amant al actualei soţii (a treia latură). Foarte repede sunt aşezate, aşadar, ingredientele unui thriller psihologic, iar jongleria cu secretele îi oferă multe opţiuni regizorului.

De aici, poţi ajunge oriunde, dar până la urmă ai impresia că n-ai ajuns nicăieri şi că demonstraţia n-a fost făcută. Mai întâi, povestea pierde pe drum o latură a triunghiului, deşi o folosise ca punct iniţial de tensiune. Amantul nefericit Gheorghe (Bogdan Farcaş) iese rapid din peisaj, iar regizorul este acoperit, pentru că schiţa de personaj a lui Caragiale se regăseşte în carnea şi oasele celui de acum.

Nici Caragiale nu i-a dat lesă mai lungă personajului său. Nici în filmul din 1985 al lui Alexa Visarion, Gheorghe nu influenţează povestea mai mult decât o face în spectacolul lui Juncu.

Doar că asta e senzaţia pe care o lasă în urmă plecarea lui bruscă: sentimentul că relaţia lui cu celelalte două personaje a rămas nedezvoltată.

Lipsa de opţiuni a dramaturgului s-a întâlnit, peste ani, cu lipsa de opţiuni a regizorului. În filmul lui Visarion, Gheorghe îl însoţeşte la cârciumă pe Dragomir. În „Năpasta" ploieşteană, scena aceasta este suprimată complet.

Între ei e ceva

Acţiunea se mută, atunci, pe un alt triunghi: Anca-Dragomir-Ion. Cel din urmă este un ocnaş încarcerat pe nedrept, după ce a fost forţat să recunoască omorul pe care l-a comis Dragomir. Apariţia lui Andi Vasluianu precipită puţin lucrurile, după o perioadă de mari tăceri şi mici gesturi.

Totul se desfăşoară într-un ritm lent, dar nu atinge temperatura acelei lentori maladive de care ar fi avut nevoie. Spectacolul se mai salvează prin faptul că se desfăşoară în regim studio, cu publicul pe scenă.

Ai ce vedea, de la stăpânirea rece, care mocneşte, a Ancăi (Ada Simionică), la seninătatea deconcertată a nebunului Ion (Andi Vasluianu) şi până la cocktailul de beţie + furie care îi iese foarte bine cârciumarului Dragomir (Ioan Coman).

Sunt admirabile unele gesturi care se înlănţuie discret, cum e şi dansul de la început al lui Gheorghe cu Anca, unde aflăm că între ei e ceva, dar şi situaţii inabil rezolvate tehnic, cum e momentul în care Dragomir îşi imaginează că o sugrumă pe Anca.

Rămân prea puţine lucruri memorabile din spectacolul lui Juncu: apropierea publicului de actori şi modul în care aceasta te face atent la respiraţia unor gesturi, decorul alb-negru, cu un iz aproape oximoronic, retro-contemporan, trei interpretări foarte interesante şi un aer static, cu un oarecare potenţial, la început.

Cristi Juncu reuşeşte să smulgă povestea din timpul său istoric şi să-i dea un aer nou, dar o dizolvă prea mult. A tăiat text, ca să dinamizeze, dar a rămas cu prea puţin, ca să mai ajungă la o acumulare de tensiune.

Devine prea limpede cine ce face, iar misterul se dizolvă repede. Aşteptarea e lungă şi, într-un fel, ai impresia că aştepţi degeaba. 

Info

Teatrul „Toma Caragiu", Ploieşti

Nume: Napasta

De: I. L. Caragiale

Regia: Cristi Juncu

Distribuţie: Andi Vasluianu/Nicu Mihoc (Ion), Ada Simionică (Anca), Ioan Coman (Dragomir), Bogdan Farcaş (Gheorghe)