Monarhia – simbolul sub care s-a construit România modernă. Arborele genealogic al Casei Regale

10 mai 1866. Prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, sosit de curând în România, depunea în faţa Parlamentului următorul jurământ: „Jur de a fi credincios legilor ţării, de a păstra religiunea României precum şi întegritatea teritoriului ei, şi de a domni ca domn constituţional”.

Cu aceste cuvinte, Carol devenea oficial domnitor al României. 15 ani mai târziu, el era proclamat Rege al ţării, punând astfel bazele dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen, care va conduce România până la instaurarea comunismului.

Povestea aducerii lui Carol în România e deja cunoscută. După abdicarea forţată a lui Alexandru Ioan Cuza, din februarie 1866, politicienii români încep să caute candidatul potrivit pentru preluarea domniei. Principalele grupări politice, cea liberală şi cea conservatoare, s-au pus de acord că cea mai bună soluţie ar fi aducerea unui prinţ străin, acesta putând asigura stabilitatea politică a ţării, garantând în acelaşi timp Unirea din 1859.

Primul Rege al României  - Carol I, o înrădăcinare grea, dar trainică

După ce primul candidat abordat de Ion Brătianu şi C.A. Rosetti, Filip de Flandra, refuză tronul Principatelor, tânărul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen acceptă, cu acordul Regelui Prusiei şi al lui Bismarck, să vină în România.  

Ţara a cunoscut, împreună cu noul domnitor, şi o nouă Constituţie. Legea fundamentală adoptată în iunie 1866 făcea din Carol un domnitor cu prerogative relativ limitate, asemănătoare celor ale unui monarh constituţional. Principele german s-a acomodat cu greu la realităţile societăţii româneşti, cu totul diferită de ţara sa de origine, dar el va reuşi, în timp, să se integreze, devenind un element-cheie al dezvoltării României.

Venirea lui Carol în ţară nu a fost, iniţial, apreciată de toţi românii. Faptul că era străin şi, mai mult decât atât, german (în condiţiile francofiliei românilor şi a iminentului conflict franco-prusac), greşelile pe care le-a făcut la început şi instabilitatea politică ce a caracterizat primii săi ani de domnie au făcut ca prinţul Carol să câştige mai greu simpatia poporului său adoptiv.

Citeşte mai mult pe historia.ro

Citeşte mai multe despre „10 Mai: Ziua Monarhiei”

O istorie a monarhiei româneşti în imagini. Casa Regală în paginile „Adevărul”, din 1888 până la abdicare

Pentru români, ziua de 10 mai are o triplă semnificaţie istorică. După ce, în 1866, Alexandru Ioan Cuza, principele Moldovei şi Munteniei, a fost detronat în urma unui complot, diplomaţia românească a declanşat negocieri intense cu marile puteri europene, ce vizau aducerea la domnie a unui prinţ străin.

FOTO Piaţa Regelui din Capitală, pustie de Ziua Regalităţii

Anul trecut, Primăria Capitalei a inaugurat o piaţă în cinstea Majestăţii Sale Regele Mihai I. Piaţa Regelui se află pe Şoseaua Kiseleff, la jumătatea distanţei dintre Piaţa Victoriei şi Arcul de Triumf. Aceasta însă nu are vreo semnificaţie pentru trecători. Astăzi, de ziua Regalităţii, Piaţa Regelui este pustie, nu este pregătit niciun eveniment care să marcheze această zi.

Diana Mandache, istoric al regalităţii: Simbolurile Monarhiei: de la coroana de oţel a lui Carol I la Sala Tronului din Palatul Regala

Chestiunea monarhiilor incită zona sud-est europeană, cu atât mai mult cu cât familiile regale şi-au afirmat şi modelat viziunea asupra societăţii în ultimii ani. Apartenenţa la o mare familie regală, care a generat dinastii şi alianţe matrimoniale în aproape toată Europa, conturează o identitate europeană comună, Regele Mihai fiind stră-strănepot al Reginei Victoria.

Daniel Şandru, politolog: Monarhia: cum ar fi fost ceea ce n-a mai fost să fie

Se împlinesc 147 de ani de la momentul în care, la 10 mai 1866, Carol, principe de Hohenzollern-Sigmaringen, a fost proclamat domnitor, urmând ca, pe 10 mai 1881, să fie încoronat rege. Până în 1947, când, dat fiind contextul politic internaţional postbelic, România a fost proclamată „republică populară”, alţi trei monarhi i-au succedat: Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai I. Aceasta este scurta, aş spune, tradiţie a monarhiei constituţionale româneşti. Ceea ce nu face, însă, ca ea să fie lipsită de importanţă. Dimpotrivă.

Manuel Stănescu, istoric: 10 Mai - Ziua Independenţei României

Nu-i greu de înţeles de ce se perpetuează minciuna prin omisiune a istoriografiei comuniste. Tripla aniversare de ieri e un bun prilej să împarţi sarmale, o activitate infinit mai uşoară decât cea a informării corecte a opiniei publice. Dar, vă întreb, evident retoric, cine are nevoie de o opinie publică cu ochii deschişi?

Lucian Dîrdală, politolog: Pentru o monarhie austeră, modestă, civică

Ziua de 10 Mai ar putea fi un bun moment de reflecţie pentru cei ce, asemeni mie, susţin trecerea la monarhia constituţională. Nu s-a admis o deliberare cu final deschis asupra formei de guvernământ, în care vocea majorităţii să se audă la final, nu la început. Însă, dacă o asemenea dezbatere ar fi iniţiată, ce ar putea conţine argumentul pro-monarhist?

Ovidiu Nahoi, jurnalist: 10 Mai, a doua Zi Naţională. De ce?

Celebrată drept sărbătoare a Regalităţii, ziua de 10 mai are, de fapt, semnificaţii pentru toţi românii, monarhişti şi republicani deoptrivă.  Este nimic altceva decât continuarea firească a lui 9 mai, Ziua Europei. Este ziua europenizării României.