Moartea unui poet

După ce a publicat trei volume de poezie care l-au impus printre cei mai talentaţi poeţi din noua generaţie, Dan Coman debutează şi cu roman. Autoexpunerea, ca nouă autenticitate, dă un surogat de roman şi rămâne, de fapt, un divertisment cu aşa-zis-ul substrat profund la vedere, o carte despre sine, dar cu pretenţia simbolizării.

Invitat la o întâlnire cu nişte şcolari de la ţară, Dan Coman, poetul-personaj al cărţii, este sechestrat de directoarea obeză: „Lumina lunii intra în sala de clasă lăsându-mă să întrezăresc băncile şi dulăpioarele. Vino aici, mai spuse ea, şi se lipi de mine strecurându-şi mâinile reci sub tricoul meu transpirat, vino aici. Ah, aşa, aşa, se mişca acum frecându-se de mine, aşa, aşa. Doamnă, am bâiguit, doamnă, staţi puţin - am împins-o uşor şi ea a făcut şşşt, şşt, nici nu ştii de când vreau să fac asta, şopti lipindu-se iar de mine, nici nu ştii. Doamnă directoare, i-am zis iar, împingând-o şi mai violent, opriţi-vă, nu vreau să fac asta. Oh, dar zise ea, mai împinge-mă, împinge-mă şi mai tare, te rog, dă-mi una peste cap, cât de tare poţi tu. Trebuie să plec, nu înţelegi, i-am zis, lasă-mă în pace, sunteţi nebuni de legat cu toţii aici. Aşa, înjură-mă, spune-mi cele mai porcoase vorbe, Doamne, zise, aştept asta de când am văzut cartea ta.

Îşi strecurase iar mâinile ei reci sub tricou şi-şi legăna capul izbindu-l apoi scurt de pieptul meu, de când am văzut poza aia a ta de pe copertă, Doamne, Dane, spuse, eşti şi mai frumos decât Eminescu. M-am desprins de ea şi am făcut un pas lateral, trebuia să ajung la uşă, am ţâşnit pe lângă ea aproape alergând, dar o luasem în cealaltă direcţie, o, da, vreau, spunea ea, vreau să alerg după tine - şi alerga după mine lovindu-se de bănci, auzeam sunetele alea înfundate şi auzeam icnetele ei, unde naiba o fi uşa, când am zărit-o am tăiat-o într-acolo, dar ea, habar n-am cum, a ajuns înaintea mea şi am auzit cheia învârtindu-se în broască. Dă-mi cheia, i-am spus, dă-mi cheia, altfel... Oh, da, spuse ea, loveşte-mă, loveşte-mă, loveşte-mă, numai peste faţă să nu dai, să nu vadă bărbată-meu..."

Autoderiziune & narcisim

Cartea spune povestea la persoana întâi a (carierei) poetului Dan Coman, ajuns împreună cu alţi doi tineri poeţi, JFP şi MMh, în preajma unui pictor şi poet strălucitor pe nume Paraschivoiu, genul boem, care ţine un cenaclu. Literatura transformă însă prietenia celor trei într-o competiţie poetică, pe care cel care va deveni D Great Coman o tot pierde. Recunoaşterea se produce câţiva ani mai târziu, dar printr-un furt de texte: ca amant al soţiei alcoolice a lui Paraschivoiu (dat afară din casă şi ajuns cerşetor în pragul nebuniei), Dan Coman publică sub propriul nume (care e, de fapt, al soţiei) poeziile acestuia şi, astfel, devine, „cel mai important poet al României". Ajuns la o bursă în străinătate, poetul impostor începe brusc să vorbească germana, o limbă pe care n-o cunoaşte, dar în care scrie nişte poeme (pe care nu le înţelege) ce-i aduc şi recunoaşterea europeană. Această pierdere a controlului propriei identităţi creatoare - blestemul gloriei nemeritate, căci furtul poeziilor este tot o vânzare de suflet - duce, în final, la disoluţia fizică a poetului al cărui corp se dezintegrează treptat, rămânând numai gura ce rosteşte cu vanitate falsul supranume „D Great Coman".

„Irezistibil" (titlul face trimitere la un vers din „Ghinga", volumul de debut multipremiat al lui Dan Coman şi atribuit, aici, personajului Paraschivoiu) este confesiunea parabolă, ce evoluează de la grotesc la absurd şi fantastic, a poetului care, în pasiunea lui pentru literatură, contaminată însă de obsesia gloriei, consimte la impostură şi acceptă un supranume contrafăcut. Dincolo de autoderiziune, există însă ceva narcisist şi superficial în această „confesiune" despre poeziile-care-nu-i-mai-aparţin-poetului şi poetul-care-nu-mai-ştie-cine-este, în care ficţiunea personajului şi autobiografia autorului cu acelaşi nume se ambiguizează reciproc folosind trucuri narative minimale, şi care nu este, de fapt, decât o nouă formă de a contribui la propriul mit. Căci ceea ce pare a fi împotriva lui Dan Coman e doar o nouă cărămidă la soclul lui D Great. Sau viceversa. Ca şi în cazul romanului „Urbancolia" al lui Dan Sociu, autoexpunerea aceasta ca nouă autenticitate (ambele romane fac mare caz inclusiv de sexualitatea autorilor-personaj) dă un surogat de roman şi rămâne, de fapt, un divertisment cu aşa-zis-ul substrat profund la vedere, o carte despre sine, dar cu pretenţia simbolizării.

Lui Dan Coman îi iese însă mult mai bine proza. Primele două capitole ale cărţii sunt, de fapt, două excelente povestiri autonome, în care burlescul morbid şi absurdul kafkian, cu accente folclorice dau câteva pagini absolut memorabile. Părţile sunt mai bune decât întregul, dar, cumva, asta şi salvează cartea: variaţiile stilistice, riscurile, dezechilibrul. Romanul nu e „irezistibil", dar e interesant.