Mircea Cărtărescu: „Vârsta de 60 de ani e foarte cool“ INTERVIU

ANIVERSARE Autorul „Nostalgiei“ împlineşte miercuri, 1 iunie, 60 de ani şi lansează la Bookfest ediţii noi la două dintre cărţile sale cele mai îndrăgite.

Cu puţin înainte de împlinirea, pe 1 iunie, a vârstei de 60 de ani, Mircea Cărtărescu spune pentru „Adevărul“ că, la această vârstă, are avantaje la care nici nu se gândea în tinereţe. Totodată, scriitorul încearcă să plaseze mai exact noua sa carte, „Solenoid“, roman care s-a dovedit un mare succes, în contextul bogatei sale opere. La Târgul de Carte Bookfest, care începe miercuri, Cărtărescu va lansa noi ediţii ale „Solenoid“-ului şi „Levantului“.

„Adevărul“: Cum vă simţiţi la împlinirea vârstei de 60 de ani? Puteţi face un scurt „portret al artistului“ la această vârstă?
Mircea Cărtărescu: Vârsta de 60 de ani e foarte cool. Dacă eşti sănătos, ai multe avantaje pe care în tinereţe nici nu le-ai visat măcar. Ai făcut destul în viaţă ca să stai liniştit, ştii destule despre tine şi despre lume, te poţi bucura de o perspectivă de sus asupra lucrurilor... Nimic nu te mai sperie, ştii deja că totul e iluzoriu şi trecător, aşa că te poţi bucura de clipă. Nu mai ai unde să urci, pentru ce să-ţi mai faci griji. Nu vei mai avea încă o iubire, nici încă un copil, dar asta e bine şi liniştitor, fiindcă te poţi concentra asupra a ce ai deja. Poate că nu vei mai scrie cărţi esenţiale, dar poţi scrie cărţi care să(-ţi) aducă bucurie. Să ştii că mă gândesc serios să mai rămân la vârsta asta încă vreo două-trei decenii...

V-aţi imaginat vreodată în postura de scriitor-patriarh, gen Sadoveanu, Thomas Mann, Goethe, de ce nu Arghezi? Dar de-acum încolo?
Păi ăştia erau mari scriitori, eu mă socotesc doar un etern învăţăcel în ale scrisului. Nici prin cap nu-mi trece să-mi doresc soarta lor. Nici măcar ca vârstă la care-au ajuns – în privinţa asta îl prefer pe Jünger... Eu mă simt foarte tânăr, foarte bine aşezat în viaţa mea, care nu-i o viaţă de scriitor, ci mai curând de om obişnuit care uneori scrie pagini despre el şi de multe ori doar pentru el. Nu, nu vreau să devin o instituţie, nici un monstru sacru, nici un academician, nici un patriarh al vreunei toamne literare. Nu-mi trebuie altă însemnătate decât cea pe care mi-o dă fiecare om care mi-a citit o carte şi i-a plăcut.

Dacă n-o să-mi ia Dumnezeu minţile, cum din păcate se mai întâmplă, am să rămân mereu cum sunt acum: un puşti deghizat în bărbat matur. Nu-mi doresc vreun destin mai scorţos.

Tot pe 1 iunie începe şi Târgul de Carte Bookfest. Veţi fi prezent? Veţi fi sărbătorit la această ediţie a Târgului? La ce evenimente vă vom putea vedea?
Nu cred că o să fiu chiar de la deschidere pe-acolo. Nu mă duc doar ca să mă vadă lumea. Am lansări la cărţile mele şi ale altora, dar abia vineri şi sâmbătă. Atunci o să bântuim prin târg, Ioana şi cu mine, sexagenarul şi tânăra, cum ar veni... Dar oricum nu facem nimic deosebit de ziua noastră (suntem amândoi născuţi în aceeaşi zi, dar la ceva ani distanţă).

Dădeam înainte câte-o mică petrecere pentru prieteni, dar de la o vreme e greu să-i mai punem la un loc fără să iasă scandal din motive politice sau ideologice, aşa că am renunţat şi la asta. Aici s-a ajuns în lumea noastră schizofrenă.

La târg o să prezint noile ediţii din „Solenoid“şi „Levantul“ (ultima cu note şi aparat critic de Cosmin Ciotloş), ca şi cărţi de Radu Vancu, Andrei Oişteanu şi... Franz Kafka.

„Literatura este o cale de cunoaştere“

Mai multe voci „avizate“ afirmă că în câţiva ani veţi primi Premiul Nobel pentru literatură. Dacă acest lucru se va întâmpla, veţi considera o încununare a carierei dvs. faptul de a fi primul Nobel „pur românesc“?
Mă bucur că ai pus „voci avizate“ între ghilimele. O fac şi eu cu aceeaşi ironie. Premiul Nobel este esenţial imprevizibil. Vreo sută de scriitori circulă an de an pe diverse liste, dar nimeni pe lume nu poate şti cine o să iasă, căci de multe ori au fost premiaţi şi autori ce nu se găseau pe nicio listă. Am făcut mereu distincţia între un scriitor „demn de premiul Nobel“ (cum sunt mai toţi de pe acele liste) şi un „laureat Nobel“, adică un norocos care chiar ajunge să-l primească în urma unor deliberări despre care nu ştim nimic. În timpul vieţii mele (sau mai curând în deceniile, puţine, la care e rezonabil să mai sper) vor mai primi acest premiu vreo douăzeci, douăzeci şi cinci de autori. Am şi eu şansa mea ca mulţi, foarte mulţi, copleşitor de mulţi alţii. Nu ştiu însă, şi nici nu e atât de important, dacă voi lua cu adevărat acest premiu. Nu trăiesc şi nu scriu pentru premiul Nobel. Nu mă obsedează, cum poate cred unii. Sunt pregătit să merg mai departe şi fără el. Sunt pregătit să fac faţă şi situaţiei în care alt autor român îl va primi înaintea mea, reducându-mi şansa, practic, la zero. Voi rămâne acelaşi şi voi scrie la fel ca şi până acum.

FOTO dreapta: Petrică Tănase

Scopul scrierii literaturii este primirea Premiului Nobel sau acea „ieşire din realitate“ despre care e vorba în „Solenoid“? În acest ultim caz, consideraţi că, cu această carte, aţi reuşit măcar să vă apropiaţi de această ţintă?

Scopul literaturii este să aducă oamenilor (între care şi scriitorului) un strop de lumină, bucurie şi frumuseţe într-o lume îngrozitoare. Să-i purifice prin amestecul de agonie şi extaz pe care cei vechi îl numeau catharsis. Să le deschidă mintea asemenea unui drog psihedelic sau unui orgasm pustiitor. Să le dea o oră de meditaţie şi reverie la capătul unei zile de muncă grea. Până la urmă, literatura este o cale de cunoaştere, asemenea ştiinţelor, filozofiei, religiilor, matematicii, vinului sau sexului. Un mod de supravieţuire.

„Fiecare carte e un organ al corpului meu scriptural“

Aţi afirmat de foarte multe ori că „nava-amiral“ a operei dvs. este „Orbitor“ şi că, dacă această carte este ratată, întreaga dvs. operă este ratată. Cu ce schimbă acest model apariţia „Solenoid“-ului? Rămâne „Orbitor“ pe poziţie, rolul acestuia este preluat de „Solenoid“ sau cele două cărţi navighează în tandem?
Aş vrea să las criticii să facă distincţii între cele două cărţi. Eu cred doar că ele sunt în logica scrierilor mele, că fiecare contribuie, ca şi celelalte, la un traseu unic, de la primul poem publicat de mine şi până la ultima pagină din „Solenoid“. Fiecare carte e un organ al corpului meu scriptural. Romanele pe care le menţionezi sunt organe vitale, asemenea creierului sau inimii. Dar toate celelalte sunt necesare şi de netrecut cu vederea în schema acestui corp fantomatic.

                                                                                               FOTO: Eduard Enea

În ce raport se află, totuşi, cele două cărţi? În interiorul operei dvs., bineînţeles. Consideraţi că aţi „zgâriat“ zidul kafkian al realităţii mai mult cu „Orbitor“ sau cu „Solenoid“?
În linii foarte mari, „Travesti“, „Orbitor“ şi „Solenoid“ formează un complex psiho-scriptural special, ca trei temple într-o incintă. Intrarea se face trecând obligatoriu dintr-unu-ntr-altul. „Orbitor“ n-ar fi existat fără portalul „Travesti“-ului, iar „Solenoid“ e cumva ridicat deasupra „Orbitorului“ ca un turn care domină o citadelă. Deasupra lor se arcuieşte o boltă înaltă care e însuşi craniul meu.

Asemenea copilului de piatră Ullikummi sau turnului Babel, „Solenoid“ ameninţă serios, la un moment dat, să sfărâme bolta. Noroc că-şi conţine-n el însuşi doza de umilinţă necesară, după spusele lui Arghezi: „Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,/ Ţi-am auzit cuvântul spunând că nu se poate.“

„Miza «Solenoid»-ului transcende literatura“

Dragostea pe care personajul principal (sau autorul) o consideră la sfârşitul cărţii singura posibilitate de mântuire reală, şi care spuneaţi odată că este aceeaşi cu cea despre care vorbea Apostolul Pavel, este aceeaşi şi cu cea din volumul optzecist „Dragostea“ (care, dacă nu mă înşel, avea drept unul din mottouri chiar acest citat din Sf. Pavel)? Spuneţi totuşi acolo că „tot ce înţelegi din dragoste este că dragostea nu durează“.
Spusele apostolului Pavel despre dragoste (în prima epistolă către Corinteni) alcătuiesc una dintre cele mai uimitoare pagini scrise vreodată. În sufletul omului, spune el, există credinţă, speranţă şi dragoste. Iar dragostea e cea mai mare dintre ele. Cum adică? Dragostea e mai mare decât însăşi credinţa? Şi spune asta campionul credinţei, pentru care mântuirea nu se petrece în urma faptelor bune, ci în urma simplului fapt de a crede? Prin urmare, dragostea e mai importantă decât însăşi mântuirea omului? Atunci, fireşte, nu e vorba doar de felurile de dragoste pe care le cunoaştem, ci de o forţă dantescă aflată în centrul universului. Acesta e şi sensul renunţării, în cartea mea, la mântuirea inumană pentru dragostea umană.

Aţi spus că în ultimele 2-300 de pagini ale cărţi se află încifrat un „ceva“ pe care nimeni până acum nu l-a sesizat. Trebuie să luăm în serios această afirmaţie?
„Solenoid“ e prima mea carte cu o miză care – măcar virtual – transcende literatura. E o carte care vrea să spună ceva deosebit de important, dar nu poate s-o facă până la capăt (poate nici eu nu-i înţeleg sensul până la capăt). Totuşi, sunt indicii în privinţa acestui fapt, pe care o minte intensă le poate prinde, cum antenele stufoase ale fluturilor percep feromonii de la sute de kilometri. Da, romanul meu cuprinde cu adevărat o enigmă. Nu e un fel ieftin de a-i face publicitate.

Citeşte şi:

VIDEO „Anomaliile“ lui Mircea Cărtărescu. Scriitorul a citit ieri din noua sa carte, la Librăria Humanitas Cişmigiu

INTERVIU Mircea Cărtărescu, scriitor: „Mă numesc Cărtărescu dintr-o greşeală de transcriere la primărie“

„Et in Solenoid ego“ – cronică „Adevărul“ la romanul „Solenoid“