Lumea de mâine (I)
0Sub acest titlu, Ion Biberi a publicat la începutul lui 1946 la editura Forum un volum de interviuri acordate în cursul anului anterior de 22 personalităţi culturale, de la George Enescu la Petru Comarnescu.
Toate interviurile din volum se încheiau cu un răspuns la aceeaşi întrebare: cum vedeţi lumea de mâine? Să notăm că în România se afla la putere guvernul comunist al doctorului Petru Groza, dar alegerile parlamentare masiv fraudate din toamna lui 1946 nu avuseseră încă loc, iar abdicarea forţată a Regelui Mihai mai avea de aşteptat mai bine de doi ani.
Autorul îşi considera cartea drept o foaie de temperatură a epocii. Nu avea cum să ştie că epoca era una de tranziţie şi anume între 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947.
Ceea ce dorea să afle de la intervievaţi era cum anticipează ei societatea românească postbelică. Răspunsurile constituie unul dintre documentele interesante pentru gândirea socială şi politică a intelectualilor români din trei generaţii, într-un moment critic al evoluţiei ţării.
Din păcate, Ion Biberi nu s-a putut baza pe un eşantion cu adevărat reprezentativ. A intervievat scriitori, pictori, oameni de ştiinţă, artişti cu vederi de stânga sau apolitici, aşadar nu indiferent de atitudinea lor politică. Nu prea avea de ales: dreapta dispăruse din viaţa publică.
Se remarcă totuşi absenţa unor democraţi sau liberali, apropiaţi de partidele pe care G. Călinescu le-a calificat ironic „istorice", adică aparţinând trecutului. (După 1989, ţărăniştii, liberalii şi social-democraţii şi-au însuşit cu o anume candoare calificarea!)
Chiar şi în aceste condiţii, părerile, exprimate liber sau, mai bine spus, relativ liber, ultima oară în următoarele patru decenii, merită un examen atent. Ceea ce voi încerca să fac în două articole consecutive.
Intelectuali optimişti
Aş releva din capul locului o caracteristică generală: optimismul. Lumea de mâine li se înfăţişa intelectualilor români de la jumătatea deceniului cinci ca mai bună decât lumea de ieri. Dat fiind că Europa ieşea din războiul mondial, aprecierea avea un temei psihologic serios.
Îl înţelegem pe George Enescu atunci când îşi mărturisea convingerea că omul va fi învăţat ceva din tragedia războiului. I se dădea însă de către unii aprecierii şi un temei sociologic sau politic. Atrage atenţia faptul că ocupaţia sovietică şi ineficienţa controlului aliat nu sunt luate în considerare, ceea ce mă face să bănuiesc că autocenzura şi, poate, cenzura funcţionau deja şi, încă, destul de bine.
Mai am un argument pentru trecerea sub tăcere a sentimentului de teamă pe care sovieticii nu se poate să nu-lfi inspirat: caracterul vădit evitant al unor răspunsuri. E destul să citim ce spun Tudor Arghezi. „Lumea de mâine? Ce-o fi însemnând acest vocabul de iluzii?...", se dă marele poet pe după plop.
Intelectuali colaboraţionişti
Evitarea unui răspuns ia şi forma refugiului în generalităţi. Tudor Vianu nu este chiar cel din urmă de la care să ne fi aşteptat la o astfel de atitudine.
Îl întrece totuşi G. Călinescu, în toate privinţele: „Lumea de mâine o văd întemeiată pe interesul acut de umanităţi, pe un cosmopolitism de tipul grec, aşa cum a existat printre oamenii Renaşterii şi ai perioadei Voltaire-Goethe, pe un dispreţ total de particular". La capătul acestei lipsite de sinceritate emfaze se vor afla cosmopolitul Leonte Răutu şi realismul-socialist.
Mai sunt şi naivii: Alice Voinescu. Nu fără un mic puseu naţionalist: „Este cu neputinţă, după cele ce s-au întâmplat, ca lumea să nu se trezească, să nu devină mai bună... Ştiu că în România viitorul va fi mai neted decât în alte părţi, căci Românul are un bun-simţ înnăscut şi o adâncă omenie". Cum ar fi putut să prevadă marea doamnă, al cărei univers era clădit „pe temeliile unui Platon şi Kant" şi pe o „ordine inteligentă a lumii", ororile strict româneşti de la Piteşti de peste (nu mai mult de) un lustru?
Despre cei care chiar au răspuns şi despre certitudinile şi iluziile lor, în numărul viitor.
"Autorul îşi considera cartea drept o foaie de temperatură a epocii. Nu avea cum să ştie că epoca era una de tranziţie şi anume între 23 august 1944 şi 30 decembrie 1947."
"Atrage atenţia faptul că ocupaţia sovietică şi ineficienţa controlului aliat nu sunt luate în considerare, ceea ce mă face să bănuiesc că autocenzura şi, poate, cenzura funcţionau deja şi, încă, destul de bine."