„Lecţia“ lui Eugen Ionescu a ajuns şi în Mexic

Scriitorul mexican Juan Pablo Villalobos, care a lansat romanul  „Fiesta în bârlog“, spune că a fost influenţat de Eugen Ionescu pentru a se apuca de scris. El este, însă, mai întâi un împătimit cititor şi abia apoi scriitor. Cartea sa de debut prezintă realitatea coruptă din Mexic prin vocea infantilă a lui Tochli, un copil închis într-un palat care miniaturizează întreaga ţară.

Mexicanul Juan Pablo Villalobos (40 de ani) a trăit vreme de opt ani în Barcelona, după care s-a stabilit în Brazilia. El spune, într-un interviu pentru „Adevărul“, că are „picioarele în Brazilia, capul în Mexic şi inima în Barcelona“. Scriitorul a ales să trăiască din scris, sub imboldul literaturii absurde a lui Eugen Ionescu şi a lui Tristan Tzara. Romanul „Fiesta în bârlog“, tradus deja în peste 15 limbi şi nominalizat în 2011 la „First Book Award“ acordat de publicaţia britanică „The Guardian“, a apărut şi în România la Editura Curtea Veche.

„Adevărul“: Aţi fost numit un reprezentant al narcoliteraturii şi nu aţi fost de acord cu această titulatură. De ce? 

Juan Villalobos: Pentru că, probabil, aş fi cel mai slab reprezentant al narcoliteraturii, dat fiind că am scris o singură carte pe această temă, „Fiesta în bârlog“. Cea de-a doua pe care o pregătesc nu are nimic de-a face cu traficul de droguri. Eu nu mai intenţionez să revin asupra acestei teme în viitoarele mele volume şi nici măcar „Fiesta în bârlog“ nu are ca subiect violenţa caracteristică lumii drogurilor. 

Acţiunea romanului „Fiesta în bârlog“ se petrece în Mexic. Simţiţi  o nostalgie faţă de ţara natală, mai ales că acum locuiţi în Brazilia?

Până în prezent, referinţele mele sentimentale şi intelectuale sunt legate de Mexic. Am picioarele în Brazilia, capul în Mexic şi inima în Barcelona. Actul de a scrie această carte este un mod de a închide un capitol din viaţa mea înainte de a trece la următorul. Deşi distanţa e bună pentru a reflecta, pentru a-ţi forma o perspectivă diferită, consider că există riscul de a pierde contactul cu realitatea şi de a idealiza. 

Dacă ar fi să descrieţi Mexicul în câteva cuvinte, care ar fi acelea? 

Aş folosi exact cuvintele lui Tochli, copilul, care zice că „uneori Mexicul e o ţară magnifică, dar uneori e şi o ţară nefastă”. Este o ţară faţă de care te poţi conecta numai într-o manieră bipolară – ori o adori, ori o urăşti. Nu există cale de mijloc. Mexicul îţi dă toată motivaţia, toată iubirea şi căldura de care ai nevoie, dar, în acelaşi timp, te face să vrei să pleci de acolo. Este o sursă de emoţii cu totul opuse. 

Aţi scris romanul „Fiesta în bârlog“ în cinci luni şi l-aţi corectat apoi pe parcursul a doi ani, pentru a găsi vocea narativă cea mai potrivită. Cât de importantă este această voce, comparativ cu subiectul în sine? 

Am încercat să scriu atât cu vocea lui Yolcaut (tatăl lui Tochli) sau al lui Mazatzin (profesorul), adulţi amândoi, dar nu s-au potrivit în totalitate. Pariul de a scrie cu o voce infantilă era atractivă, dar îmi dădea şi nesiguranţă, fiindcă mă gândeam dacă cititorul avea să accepte sau nu această voce. Însă aceasta era cea potrivită, cu siguranţă. 

Autorul se autopovesteşte prin opera sa. Cât din subiectul şi personajele acestui roman se regăsesc în scriitorul Juan Pablo Villalobos? 

Poate că eu şi Tochli avem în comun simţul umorului şi felul de a vedea lumea cu ajutorul umorului. În fiecare personaj e câte puţin din mine. În Mazatzi, de exemplu, sunt câteva note personale, autobiografice, precum dorinţa lui de a deveni scriitor, deşi lucra în publicitate. La fel şi eu, studiam marketing-ul. El renunţă la tot la un moment dat pentru a se apuca de scris şi acelaşi lucru l-am făcut şi eu. 

Aţi fost numit un reprezentant al narcoliteraturii şi nu aţi fost de acord cu această titulatură. De ce? 

Pentru că, probabil, aş fi cel mai slab reprezentant al narcoliteraturii, dat fiind că am scris o singură carte pe această temă. Cea de-a doua pe care o pregătesc nu are nimic de-a face cu traficul de droguri. Un autor ca Élmer Mendoza, spre exemplu, care a scris o serie de volume în care personajele principale sunt detectivi şi au legătură cu narcoticele, poate fi numit astfel. Eu nu mai intenţionez să revin asupra acestei teme în viitoarele mele volume şi nici măcar „Fiesta în bârlog“ nu are ca subiect violenţa caracteristică lumii drogurilor. În plus, nu-mi place eticheta de reprezentant al narcoliteraturii pentru că mi se pare o strategie de marketing prin care încearcă să se clasifice un anumit tip de cărţi, deşi această denumire nu are nicio legătură cu genurile literare. 

Tochli, copilul din roman, îşi doreşte un hipopotam pitic din Liberia şi are o obsesie pentru acest animal. Ce simbolizează el, mai exact? 

În primul rând, mi-au plăcut dintotdeauna hipopotamii, mereu le făceam poze atunci când mergeam la grădina zoologică şi le făceam poze. În al doilea rând, îl consider un simbol al absurdului, nu e precum o vacă sau precum un cal, nici precum un câine. Dacă ne gândim, nu are absolut nicio utilitate – ce ştie să facă un hipopotam? 

Îmi amintesc că, prin 2001, la un curs de literatură europeană, am făcut o lectură pe roluri a operei „Lecţia“ a lui Eugen Ionescu şi atunci mi-am dat seama că acesta este tipul de literatură pe care vreau să-l scriu

Ca scriitori, aţi spus că Eugen Ionescu se numără printre preferaţii dvs. În ce măsură v-au influenţat operele lui?

M-a influenţat nu atât la nivelul scriiturii, ci ca motivaţie de a scrie, cu viziunea mea asupra literaturii şi asupra artei. Eu mă apropii de artă într-un stil foarte asemănător celui al lui Ionescu sau al dadaiştilor. Mă interesează mai mult caracterul ludic, distractiv, subversiv al literaturii. Îmi amintesc că, prin 2001, la un curs de literatură europeană, am făcut o lectură pe roluri a operei „Lecţia“ a lui Eugen Ionescu şi atunci mi-am dat seama că acesta este tipul de literatură pe care vreau să-l scriu. Desigur, dacă stăm să ne gândim, Ionescu are o poveste cu rinoceri, eu am un hipopotam...