„Jurnalul fericirii“, redescoperit

O variantă nouă a „Jurnalului fericirii“ a fost publicată cu prilejul centenarului naşterii lui Nicolae Steinhardt.

În acest an, pe 29 iulie, s-au împlinit 100 de ani de când s-a născut Nicolae Steinhardt şi, cu acest prilej, la Editura Polirom a apărut o variantă nouă a acestei cărţi, care are ea însăşi o poveste complicată. Scrisă între anii 1969 şi 1971, a fost confiscată de Securitate pe 14 decembrie 1972, dar în 1975, manuscrisul i-a fost restituit autorului, în urma unui memoriu. Între timp însă, Steinhardt rescrisese cartea din memorie. Ulterior, el a trimis copii ale celor două variante mai multor prieteni, inclusiv Monicăi Lovinescu şi lui Virgil Ierunca, la Paris.

În vara anului 2002, în arhivele Mănăstirii Sf. Ana de la Rohia a fost descoperită o dactilogramă, incompletă, conţinând o variantă a „Jurnalului fericirii", ce apare acum, sub îngrijirea lui George Ardeleanu. „Prima întrebare pe care mi-am pus-o a fost: e vorba de varianta a doua a «Jurnalului fericirii» sau de o a treia variantă, rezultată din dorinţa autorului de unificare a primelor două? Un singur lucru era cert: această variantă era diferită de cea publicată în 1991 la Editura Dacia", spune George Ardeleanu.

O scriitură mai crispată...

Varianta nouă aduce o altă ordonare a blocurilor textuale şi o altă redactare, o altă formulare, o rescriere a pasajelor comune, precum şi dislocarea unor fragmente compacte din prima variantă şi repoziţionarea lor. De asemenea, surprinzătoare este prezenţa unor fragmente inexistente în prima variantă. „În general, impresia pe care mi-a lăsat-o lectura acestei variante este cea a unei scriituri mai crispate, mai «nervoase», mai declarative şi mai puternic infuzate ideologic decât a celei puse în scenă de prima variantă", mărturiseşte George Ardeleanu în Nota asupra ediţiei. Dactilograma descoperită la Rohia în 2002 avea 529 de pagini şi era, din păcate, incompletă, primele 137 de pagini din manuscris fiind lipsă.

În varianta publicată acum, Jurnalul începe altfel, nu în camera de interogatoriu de la Securitate, cu celebra frază „Un pahar? N-am spart niciun pahar... Nu ţin minte", ci cu un moment luminos, în Parisul anului 1938, vara: „Piaţa Concordiei pare mare şi uriaşă în această dimineaţă toridă...".

După o viaţă dedicată întâlnirii permanente şi continue cu Hristos, dedicată nu înţelegerii creştinismului pe cale raţională, ci trăirii lui, iată ce scria Steinhardt, cândva în anul 1968: „N-am făcut mare lucru din creştinismul meu. Nu mi-am rodit cu hărnicie talantul. Cât de exaltantă a fost visarea şi cât de micşor rezultatul. N-are a face. De ce m-aş simţi trist şi m-aş crede învins? Nici nu sunt. (...) Nu m-a atins aripa îngerului, dar umbra poalei veşmântului lui Hristos a trecut asupră-mi. Mi-e destul."

"N-am făcut mare lucru din creştinismul meu. Nu mi-am rodit cu hărnicie talentul. Cât de exaltantă a fost visarea şi cât de micşor rezultatul."
Nicolae Steinhardt scriitor