Iubiri îngheţate

În Nord, printre fiorduri, sentimentele nu pot să răzbească de sub gheaţa aparenţelor. Oamenii îşi consumă singurătatea chiar în mijlocul comunităţii, într-o societate aproape paradoxală, în care apropierea nu are nicio şansă pe termen lung.

Vlad Massaci a montat la Teatrul „Toma Caragiu" din Ploieşti o dramă minimalistă a eşecurilor sentimentale. Dramaturgul norvegian Jon Fosse a scris despre solitudine, despre lipsa de comunicare în cuplu sau în spaţiul dintre generaţii şi despre iubirea difuză, care nu-şi mai cunoaşte ţinta.

Geir, Hilde şi Siv, soţ, soţie şi fiică, decid să-şi petreacă vacanţa de vară în locurile natale ale lui Geir, iar călătoria lor şi contactul cu blazarea redundantă a provinciei le pun în oglindă propria criză familială.

Plictisul îi accentuează lui Hilde căderea depravată. Într-un hambar cu bărci, în care Geir (Ioan Coman) îşi petrecuse cei mai frumoşi ani ai copilăriei, ea îşi înşală soţul cu cel mai bun prieten al lui, cu Leif (Andi Vasluianu), provincialul la fel de cenuşiu, care a prins rădăcini într-un loc pe care îl detestă şi care îl împiedică să evolueze. Pentru Hilde (Oxana Moravec), Leif este o diversiune necesară de la căsnicia ei ratată, care a amortizat orice pasiune.

Leif este prins la mijloc între două patimi: rezistă la început insinuărilor agresive ale Hildei, dar rezistă şi în faţa amintirilor pe care Geir i le reactivează în două fraze.

Cândva, în adolescenţă, ceva poate că s-a întâmplat între ei; în acelaşi hambar, pe patul încropit dintr-o înşiruire de noduri marinăreşti, unde cei doi băieţi se retrăgeau pentru a pune pe picioare o trupă rock.

Digresiunile amoroase se evaporă într-o tăcere rece, se sting în gesturi minime. Uneori, se explică în cuvinte puţine. Dragostea rămasă fără verb nu poate fi înlocuită cu o aventură de vacanţă, şi Hilde ştie asta. Ştie şi că impietatea ei nu va fi pedepsită. Blazarea căsniciei îi oferă siguranţa întoarcerii.

Pe scena alcătuită din despărţirea în silabe a cuvântului „frumos", pe buretele catifelat al fiecărei litere, destinele urcă şi intră în balans. Decorul poate funcţiona uneori ca o balanţă, alteori ca un val care nu aduce întotdeauna toate bărcile la ţărm.

Plictisul abrupt

Scriitura lui Jon Fosse este liniară, fără climaxuri căutate, iar actorii respiră foarte uşor aerul monoton al frazelor. Pentru spectatori, electrocardiograma banalului poate fi un chin (unii dintre ei pot alege să plece chiar în timpul reprezentaţiei, pentru a se feri de amorţeala naraţiunii). Chiar dacă iubirile sunt pe ducă, aparatul nu înregistrează nicio fluctuaţie îngrijorătoare. Personajele par goale pe dinăuntru.

Tristeţile lor există, dar nimeni nu le ia în seamă. Femeia îşi exersează ultimele farmece, până să se scufunde cu totul în inerţia propriei căsnicii. Bărbatul caută însingurarea cu orice preţ. Se refugiază în muzică, compunând piese rock pe care le ascultă doar el.

A eşuat ca tată şi ca soţ, dar nici nu mai luptă pentru restabilirea normalităţii. Personajele aleg, dar niciodată bine.

Fiica fuge de lângă părinţi, de teamă să nu fie molipsită de platitudine. Relaţia ei cu un fost prieten din copilărie, oarecum incult şi rupt de realitate, îi oferă moneda de schimb pentru o viaţă prea puţin promiţătoare. Ea vrea să rămână cu el în orăşel, alegând chiar şi o distracţie deloc entuziasmantă, în momentul în care mama şi tata decid să-şi încheie brusc vacanţa şi îi propun să-i însoţească înapoi.

După un sejur scurt, căsnicia primeşte în plin un aisberg şi se întoarce acasă mai diluată ca oricând, plină de apă şi de cuvinte moarte. Va ancora într-un port şi va rugini în linişte, până când pasagerii vor muri de bătrâneţe.