INTERVIU Paula Rusu, graphic designer și ilustrator: „Ca freelancer poţi să spui şi «nu», dar ai nevoie de proiecte constante şi de ceva economii“

Tranziția de la statutul de angajat la cel de freelancer nu a fost una ușoară pentru Paula Rusu, ci a venit cu sacrificii și cu multă muncă. 

Desenul – o pasiune din copilărie pe care o făcea la început sub îndrumarea bunicului – s-a transformat pentru Paula Rusu, graphic designer și ilustrator, în meseria care îi oferă posibilitatea să își pună creativitatea la încercare, să își planifice singură programul de lucru și libertatea de a alege proiectele la care lucrează. Drumul până aici a purtat-o prin îndoieli, munca în agenții de publicitate, un start în ilustrație ca mijloc de a impresiona pe cineva, dar nu numai. „Weekend Adevărul“ a discutat cu Paula Rusu despre cum viața a purtat-o înapoi la desen, ce înseamnă să fii freelancer – cu ce avantaje și dezavantaje vine acest statut –, dar și despre Festivalul multidisciplinar Romanian Design Week, desfășurat în perioada 12-28 mai în București, în cadrul căruia este curator al secțiunii „Graphic Design“ alături de Rick Berkelmans.

„Weekend Adevărul“: Cum a început drumul tău în lumea desenului?

Paula Rusu: În copilărie, bunicul meu m-a învățat să desenez și petrecea cu mine ore întregi dându-mi sfaturi. Ca profesie era inginer și mai făcea desen tehnic, dar era pasionat de desenul artistic, iar când a văzut că mă pasionează și pe mine, și-a dedicat mult timp să mă învețe. Îi sunt etern recunoscătoare pentru tot. Atunci desenam reproducând diverse modele: de la Mickey Mouse la personaje Disney. Apoi am învățat să desenez și umbre, iar în liceu am ajuns să fac portrete. Puteam să reproduc aproape orice, dar nu puteam să desenez lucruri „din cap“, așa cum spuneam atunci. Asta a dus la un moment-cheie din adolescența mea, când niște prieteni de familie ne-au vizitat și, văzându-mă desenând, i-au întrebat pe părinții mei de ce nu mă dau la Arte. Atunci tata a susținut că eu doar reproduc, nu pot face desene din imaginație, deci nu sunt de dat la Arte. La momentul respectiv, nu m-am supărat că a spus acest lucru, pentru că într-o oarecare măsură și eu credeam la fel despre mine. La scurt timp după acest moment, m-am oprit din a desena: eram la jumătatea unui portret când mi-am zis că ce fac este o copie xerox, iar asta nu are nicio valoare, așadar trebuie să mă opresc. Acum știu că toată lumea învață să deseneze reproducând. Chiar și cei care desenează foarte bine și sunt talentați, dacă trebuie să deseneze un cal și nu au mai făcut asta până atunci, evident că se vor uita la poze cu cai și vor încerca să îi reproducă.

Apoi, ce a urmat?

Urma să intru la facultate și am cochetat cu ideea de a da la Arhitectură, dar mi-am dat seama că nu este pentru mine. Mai întâi, am mers la niște cursuri de design arhitectural la Școala Populară de Arte din Brașov, unde desenam aceleași ulcele și butelcuțe săptămâni la rând. La un moment dat, m-am dus la profesoară cu niște desene personale, iar ea m-a certat că le fac și mi-a spus că ar trebui să desenez ce se făcea la cursuri (butelcuțe, farfurii, ulcele) pentru că altfel îmi stric mâna. Acest lucru a răsunat destul de profund în mine pentru că, până la urmă, eu de acolo îmi luam bucuria, din desenele mele personale, nu din căni și vaze. Între timp, am fost și la o profesoară care făcea meditații pentru admiterea la Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu“. M-ar fi primit la meditații, ceea ce era un lucru foarte important, pentru că era o profesoară extraordinară, iar toți pe care îi medita intrau la Arhitectură. Însă era foarte rece în comunicare și relaționare, ceea ce m-a inhibat profund. Am renunțat la Arhitectură și m-am gândit să mă orientez către publicitate, fără să am în mod real habar ce presupune. Până la urmă, mergând pe pista asta, am ajuns la Facultatea de Comunicare și Relații Publice de la SNSPA.

În timpul facultății ai continuat cu desenul?

Nu, mai făceam câte un doodle, dar nu mai desenam așa cum o făceam înainte. În timpul facultății am fost membră într-un ONG studențesc, iar, printre altele, mă ocupam de partea grafică – designul evenimentelor pe care le organizam. Astfel, în anul III de facultate am ajuns să fac festivalul de ilustrație și graphic design Visual Playground. La acel moment, direcția în care mă îndreptam era aceea de a mă angaja într-o agenție de publicitate și să fiu designer, dar nu aveam o imagine clară a ceea ce înseamnă de fapt acest lucru.

De la publicitate la graphic design

Ce te-a determinat să organizezi un astfel de festival?

Eram pasionată de design, ilustrație și sfera vizuală, dar studiam la Facultatea de Comunicare, unde nu prea aveam colegi cu aceleași interese și îmi doream să cunosc oameni cu care să pot vorbi despre pasiunile mele. În cadrul ONG-ului, de regulă, când ajungeai în anul III, erai încurajat fie să preiei, în calitate de project manager, un proiect deja existent, fie să faci unul nou. Visual Playground s-a născut din nevoia de a cunoaște oameni cu interese similare. Odată ce am intrat în contact cu ei și apoi cu cei care au susținut workshopurile în sine, am simțit pentru prima dată că este realizabil să profesez în acest domeniu.

Te-a ajutat acest festival să crești ca om și ca artist?

A fost esențial în dezvoltarea mea profesională și personală. Chiar a jucat un rol-cheie. Acest festival le-a adus în viața mea pe cele mai apropiate prietene pe care le am și astăzi. Totodată, mi-am intrat în rolul de graphic designer și m-am angajat în agenție. Dincolo de asta, ideea de a face ilustrație nu era în mintea mea, mai ales că aveam și am o relație destul de defectuoasă cu desenul.

Iar la ilustrație cum ai trecut?

Prin 2011 începuse să îmi placă de cineva despre care știam că are un interes față de arte, și m-am gândit să postez pe internet un desen, sperând că îi va atrage atenția și că mă va găsi mai interesantă. Am ajuns ilustrator fără să am o strategie anume, fără să îmi pun asta în plan atunci când am publicat primele desene cu scopul explicit de a impresiona pe cineva (râde). Acesta a fost startul meu în ilustrație. Am continuat să postez desene și astfel a apărut prima propunere de colaborare de la „Decât o Revistă“, iar apoi și altele.

Iar la un moment dat ai decis să fii freelancer. În primul rând, ce te-a determinat să faci asta?

Am avut un noroc foarte mare să îmi dau seama la 20 și ceva de ani că publicitatea nu este pentru mine. Dacă aș fi făcut tranziția aceasta acum, nu cred că aș fi putut, mai ales din punct de vedere fizic. Cred că cel mai greu lucru pe care trebuie să îl faci dacă vrei să fii freelancer este să îi faci pe oameni să asocieze numele tău cu ceea ce faci, deci înseamnă că trebuie să muncești foarte mult pentru a avea ce să postezi. Timp de doi ani lucram la agenție până seara, apoi la proiectele de freelance, perioadă în care mi-am compromis viața socială. Când devii freelancer, ai nevoie de această asociere a numelui tău cu ceea ce faci, de proiecte constante, dar și de ceva economii.

Care au fost avantajele trecerii de la statutul de angajat la cel de freelancer?

Cred că cel mai valoros lucru este capacitatea de a spune „nu“. Mi se pare extraordinar să pot refuza un proiect care nu mă atrage absolut deloc sau să încetez o colaborare dacă simt că nu sunt respectată sau că acel client se poartă cu mine neadecvat. Un alt avantaj este că îți poți stabili singur direcția pe care o urmezi: dacă vreau să mă ocup de design editorial, atunci am posibilitatea să accept proiecte doar din acest segment. De asemenea, timpul pe care îl petrec pe proiect este mai mare decât cel pe care îl aveam la agenție, unde de multe ori se întâmpla să pregătim o campanie în doar trei zile. Acum, am timpul necesar să găsesc idei pentru un proiect care să aibă mai multă substanță. În ceea ce privește stabilirea propriului program de lucru, mi se pare o sabie cu două tăișuri, dar depinde de fiecare om în parte.

Prețul freelancingului

Iar dezavantajele?

Unul dintre marile dezavantaje este instabilitatea financiară și, oricât de succes ar părea un ilustrator în mediul online, se poate confrunta cu perioade în care are greutăți financiare. Și eu am fost în această situație, ceea ce a avut și un impact psihologic puternic. Și lucratul de acasă poate fi de asemenea o capcană. Eu lucrez remote de opt ani și nu mi se pare chiar ideal. În primii ani, mi se părea o bucurie cu multe beneficii, dar apoi m-a afectat. Îmi este foarte dor să lucrez într-un colectiv în care îți împărtășești ideile și discuți cu cei care au aceleași preocupări sau interese precum ale tale sau din aceeași arie. Multe lucruri se pot dezvolta din colaborare. Mie mi-a făcut rău lucratul de acasă și din cauza faptului că ieșitul din casă nu mai era o rutină.

Cum te-a afectat această izolare?

Am ajuns să am dificultăți atunci când trebuia să ies din casă pentru că nu mai eram obișnuită, însă, desigur, nu orice ieșire din casă este un chin. Mi-am dat seama că problema este mai mare decât aș fi crezut în 2018, cu ocazia unui concert susținut de Massive Attack, trupă care îmi place foarte mult. Înainte de a ieși din casă pentru a merge la acest concert, am avut un episod de tantrum în care pur și simplu nu voiam să ies. Până la urmă am mers și mi-a plăcut foarte mult, iar când am ajuns acasă am stat și m-am gândit la toată scena pe care am făcut-o înaintea concertului și m-am îngrijorat un pic. Nu îmi venea să cred că trecusem printr-un astfel de episod, mai ales că îmi place atât de mult trupa încât în facultate mă apucasem de făcut cercei pentru a strânge bani să merg la concertul lor. De multe ori trebuie să mă lupt cu mine însămi să ies din casă, chiar dacă urmează să merg undeva unde știu că mă voi simți bine.

Faptul că îți poți gestiona singură timpul este un avantaj, sau din contră?

Nu sunt bună la asta deloc. Este atât de dificil pentru mine să îmi gestionez timpul încât în prezent analizez posibilitatea că aș putea avea ADHD. Mi se întâmplă mai des decât mi-aș dori să amân lucrurile și atunci sunt nevoită să le fac într-un ritm mult mai alert și să lucrez chiar și 12 ore pe zi pentru a recupera, astfel încât să livrez la timp ceea ce am de livrat.

Am observat că pe contul tău de Instagram ai menționat la descrierea profilului „in a neverending battle with procrastination“ (trad. – într-o continuă luptă cu procrastinarea).

Procrastinarea sau amânarea apare de obicei atunci când subiectul mă stresează și trebuie să găsesc idei. Bineînțeles că vrei să găsești o idee bună și atunci stai într-un disconfort continuu până simți că ai găsit-o pe cea potrivită. Pentru mine, ideea este cea mai importantă, trebuie să aibă o însemnătate, iar filtrul personal atunci când îți analizezi ideile este foarte important. În același timp, mi s-a întâmplat să am o idee bună și să cred că nu este așa, ceea ce mi-a dovedit că nesiguranțele personale pot influența uneori acest filtru personal.

„Cultura vizuală se vede și în firmele luminoase ale magazinelor“

Povestește-ne despre cum a avut loc procesul de selecție a lucrărilor din secțiunea de ilustrație din cadrul Romanian Design Week. Ce a contat pentru tine personal când le-ai analizat?

Am lucrat alături de Rick Berkelmans, care este un ilustrator din Olanda. Fiecare dintre noi a jurizat independent, apoi am discutat împreună alături de organizatori, am dezbătut diferențele de opinie, am făcut selecția finală. Procesul de selecție s-a făcut pe patru criterii. Pe mine mă interesează două aspecte principale în procesul de jurizare: execuția în sine – dacă lucrarea se ridică la niște standarde profesionale bune astfel încât să fie expusă ca lucrare de referință – și subiectul ales – dacă este ceva interesant, care mă intrigă sau nu. Acest aspect este profund subiectiv și nu voi minimiza un proiect executat impecabil dacă tema nu mă atinge.

Este vreun proiect care ți s-a părut mai interesant?

Proiectul Dianei Grigore, cartea „Frica nu are păr“, care a fost și la Festivalul Diploma. Mi se pare interesant modul în care îi conectează pe copii și pe adulți prin tema fricii și cea a sănătății mintale. Mi se pare că este un proces mult mai interesant găsirea unor astfel de teme.

Mai sunt și alte proiecte care te-au impresionat?

Mi-a plăcut mult proiectul intitulat „Joc de cărți sau Cărți de joc“, în foarte mare parte datorită relaxării din spatele abordării grafice. Mintea mea e foarte rigidă când vine vorba de desen, foarte obsedată de forme și de linii (pe cât posibil) impecabile, de geometrie și intersecții perfecte. Ca atare, am admirat dintotdeauna oamenii care desenează liber, care au această naturalețe și degajare în abordare, ceva ce mie mi-a fost mereu imposibil să obțin.

Complexul europeanului de Est

Unde crezi că se situează România din punct de vedere al culturii vizuale?

Cred că în România nu stăm extraordinar de bine în ceea ce privește cultura vizuală. Nici nu am avea cum, ținând cont de educația redusă de care avem parte ca societate din punctul ăsta de vedere și de contactul teribil de limitat cu ceea ce înseamnă designul bun. Faptul că nu avem cultură vizuală se vede pe stradă, în firmele luminoase ale magazinelor, în afișele lipite... În ediția din 2016 a festivalului Visual Playground am avut un workshop de poster design cu Ovidiu Hrin, din Timișoara, care venise pe jos de la hotel la locația workshopului și pozase posterele pe care le văzuse pe stradă. Îmi amintesc că erau niște atrocități. Și acesta este un indicator al culturii medii vizuale dintr-un oraș sau o țară. De exemplu, în 2015 am fost în Amsterdam și m-a surprins faptul că nu am văzut nici măcar un singur afiș urât pe stradă, ci toate erau de la ok la extraordinar.

Expoziția de anul acesta are loc într-un spațiu central, Piața Amzei, o zonă accesibilă publicului.

Mi se pare esențial ca un asemenea eveniment să fie foarte central astfel încât să le fie foarte ușor oamenilor să ajungă la el. Poate oamenii ies la o plimbare și văzând că are loc un astfel de eveniment participă la el. Tocmai cei care nu activează în domeniul artelor vizuale ar fi bine să participe la un astfel de eveniment. Lucrările expuse la RDW ar trebui să fie văzute de publicul larg.

De ce ar fi benefic pentru oameni să vină la acest eveniment?

Gândindu-mă la asta, îmi vin în minte două lucruri: pe de o parte, pentru publicul larg, vizitarea expoziției este un pas foarte bun în procesul dezvoltării acelei culturi vizuale despre care discutam mai devreme. Pe de alta, de data asta atât pentru publicul larg, cât și în mod specific pentru comunitatea designerilor români de orice natură, expoziția asta poate avea rolul unui reminder că, vorba ceea, dracul nu e atât de negru pe cât pare. Cred că putem pica uneori în complexul europeanului de Est, care privește cu jind spre Vest și spre toate lucrurile bune care vin la pachet cu el, în timp ce se simte jenat de ce are acasă.