INTERVIU Matei Vişniec, despre Hecuba modernă: „Democraţia e învinsă de violenţă“

Dramaturgul Matei Vişniec, prezent la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu cu două spectacole, vorbeşte despre violenţa care ameninţă întreaga lume, temă pe care a transpus-o  în textul „De ce Hecuba?!“

La Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu (12-21 iunie), au fost selecţionate două spectacole de teatru, după piesele lui Matei Vişniec (59 de ani), dramaturg român stabilit la Paris. Dacă „Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintali“, o producţie invitată din Republica Moldova, s-a jucat pe 12 iunie, „De ce Hecuba?!“, spectacol al Teatrului Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu,  va fi reprezentat sâmbătă, de la ora 17.00, la Colegiul Naţional „Octavian Goga“. Personajul principal, al unei eroine tragice care îşi ţipă durerea de a-şi fi pierdut copiii, este interpretat de actriţa Diana Văcaru Lazăr, în montarea Ancăi Bradu.

În fundamentele lumii e înscrisă această lege ciudată: atunci când durerea unei mame devine mai grea decât însăşi greutatea universului,  acea mamă capătă prin durerea ei dreptul de a-i interpela pe zei, spune Matei Vişniec. "Hecuba rămâne, şi în contemporaneitate, simbolul durerii şi al refuzului de a accepta fatalitatea“, subliniază dramaturgul, într-un interviu pentru „Adevărul“.

Cum aţi modernizat personajul antic Hecuba?

Am scos personajul din mitologie, din tradiţia teatrului grec şi l-am adus în actualitate cu mijloacele mele de scriitor. Regizoarea Anca Bradu, care are un simţ al scenei deosebit, a ştiut să monteze cu dragoste, cu tărie, cu precizie textul meu într-un spectacol scurt, de o mare intensitate şi poeticitate. Corul antic, jucat de studenţi, are o mare mobilitate. Sunt impresionante procesiunile şi ritualurile. A fost nevoie şi o actriţă care să ţină acest rol de mare forţă, care să-şi asume acest rol tragic: Diana Văcaru Lazar are această forţă. Coregrafia Adrianei Bârză e specială, iar proiecţiile semnate de scenograful Mihai Păcurar sunt de o mare sensibilitate şi frumuseţe. Ţin foarte mult la acest spectacol, jucat pe muzica lui Vlaicu Golcea. Acest spectacol aduce ceva nou în viaţa mea de dramaturg.

De ce v-aţi oprit tocmai la regina Troiei?

Am fost fascinat de acest personaj mitologic. Hecuba, o figură a mitologiei greco-romane, este cea de-a doua soţie a lui Priam, regele Troiei. A avut 20 de copii care au murit sub zidurile Troiei. Astfel,Hecuba şi-a pierdut toţi cei 19 copii în război, îl pierde şi pe al 20-lea care era acuns.

Hecuba înnebuneşte de durere, urletele ei vor bântui peste câmpii multă vreme, se spune că ar fi fost metamorfozată într-o căţea. Hecuba rămâne simbolul durerii şi al refuzului de a accepta fatalitatea.

Aţi scris această piesă în urmă cu trei ani. Ce v-a inspirat?

O companie japoneză mi-a cerut să scriu despre Hecuba. A fost a treia piesă pe care am scris-o pentru japonezi. Întâlnirile sunt importante în teatru, universul meu le-a plăcut japonezilor. Am scris pentru ei şi despre Ioana d‛Arc , iată, paradoxal, un subiect francez, scris de un român, pentru o companie japoneză.Când am scris "Hecuba" pentru compania japoneză, am scris-o având în minte o actriţă japoneză de vreo 60 de ani. Le-am propus japonezilor să lucreze cu măştu. Corul a jucat mascat în versiunea japoneză. Spectacolul a fost montat şi în Brazilia, cu o o predilecţie pentru expresivitate. A fost montat în Brazilia, într-un stil nu departe de carnavalul de la Rio. Corul antic şi-a asumat muzicalitatea carnavalului, spectacolul a fost tratat cu mai multă lumină, culoare, energie. Şi în Brazilia o actriţă şi-a asumat rolul principal până la capăt.

Prin Hecuba am ales o altă manieră de a vedea violenţa, pornind de la drama mamelor care-şi pierd copiii. Am readus la actualitate acest dezastru al violenţei, care este războiul.

Cât de ameninţaţi suntem de acest pericol?

Democraţia e învinsă de violenţa de jur. Violenţa izbucneşte ca un un focar la porţile Europei, e îngrijorător ceea ce se petrece în ucraina. Europa e prinsă în focare de violenţă, iar ceea ce se întâmplă în Iran şi Irak are ramificaţii peste tot în lume, prin atentate, prin reţele. În Franţa coşmarul atentatelor e foarte frecvent. Ce ne spune Hecuba? Că noile generaţii nu trebuie să repete greşelile celorlalţi din trecut. 

Ce aţi adus nou în legenda Hecubei?

Am imaginat o revoltă. Noi suntem spectacolul unor divinităţi care probabil se amuză de ceea ce se întâmplă în jur. Zeii sunt nişte spectatori proşti, care nu se mai satură de acelaşi spectacol perpetuu al violenţei. Hecuba, disperată, îi întreabă pe zei: „De ce vă place violenţa? De ce iubiţi voi acest spectacol oribil de peste 2000 de ani?“. Adică ne învârtim mereu şi mereu într-un carusel cu violenţă, moarte, trădare, oroare, răzbunare, iarăşi violenţă... Nu e cam repetitiv tot acest spectacol?  De ce zeii ne privesc de sus şi rămân indiferenţi la suferinţa noastră?

Pe ce detalii metafizice aţi mizat?

Hecuba are forţa de a bate în porţile Olimpului şi de a-i întreba pe zeu de ce se întâmplă toate acestea. „De ce? De ce? De ce?“, urlă ea până zeilor le curge sânge din urechi. Zeus se întreabă cum de o mamă disperată are forţa de a bate în porţile Olimpului.

În fundamentele lumii e înscrisă această lege ciudată: atunci când durerea unei mame devine mai grea decât însăşi greutatea universului,  acea mamă capătă prin durerea ei dreptul de a-i interpela pe zei.

„Textul lui Vişniec m-a atras datorită actualităţii fierbinţi a temei şi prin construcţia sa poetică. «De ce Hecuba?!» este de fapt un poem dramatic ce invocă forţa infinită a iubirii ca antidot împotriva ororilor provocate de oameni semenilor lor.

Strigătul Hecubei, născătoarea legendară ce şi-a pierdut toţi fiii în focul războiului troian, reprezintă vocea universală a mamelor ce încearcă prin puterea suferinţei lor exemplare să readucă mult prea însângerata lume în legile armoniei şi ale dragostei.

Altminteri dominaţia haosului poate genera dezechilibre apocaliptice”, spune regizoarea Anca Bradu (foto dreapta).