Întâmplare cu Marin Sorescu, în trenul Belgrad-București. Cum a reacționat poetul când a aflat ce român merită premiul Nobel pentru Literatură

În 1983, Marin Sorescu a fost pe lista scurtă a Academiei Suedeze pentru a primi Premiul Nobel pentru Literatură, care i-a scăpat printre degete.

Criticul Alex Ștefănescu a povestit recent, într-o postare pe Facebook, despre o întâmplare în tren cu poetul Marin Sorescu, petrecută în urmă cu 41 de ani.

Cei doi plecau cu trenul de la Belgrad la București, după un eveniment cultural, și au rezervat locuri într-un compartimentul cu două paturi suprapuse din vagonul de dormit.

 Poetul Marin Sorescu avea rezervat patul de sus şi nu se simţea în stare să-l escaladeze, dar nici Alex Ștefănescu, un critic cu greutate la propriu și la figurat, nu s-a încumetat să se urce la etaj, amintind că există riscul unei prăbușiri a patului peste noapte.

Prin urmare, cei doi maeștri ai literaturii au convenit să rămână treji toată noaptea, în compania unei sticle de whisky.

„Soluţia a găsit-o până la urmă tot poetul. A scos din geamantan o sticlă de whisky şi mi-a propus să bem din ea alternativ, câte o înghiţitură fiecare, şi să stăm de vorbă toată noaptea.

Ceea ce am şi făcut. Cu o zi înainte, lui Nichita Stănescu i se decernase un important premiu literar, „Cununa de aur”, la Festivalul de Poezie de la Struga (şi fusese întâmpinat la Belgrad de sute de admiratori sârbi, dintre care unii învăţaseră limba română numai ca să-l poată citi în original). Am comentat cu Marin Sorescu evenimentul. El, timid-ambiţios, încurajat însă de whisky, m-a asigurat că, în ceea ce-l priveşte, va lua Premiul Nobel. Cu limba dezlegată tot de whisky, i-am spus tranşant că Nichita Stănescu este cel care ar merita să ia întâi Premiul Nobel.

– În cazul ăsta, s-a burzuluit Marin Sorescu, nu mai avem ce discuta. Eu am să mă culc. Şi, demonstrativ, s-a întins în patul de jos.

– E în regulă, i-am răspuns eu. O să vă urmez exemplul. Şi, foarte decis, am apucat scara de metal pentru a mă sui în patul de sus.

– A, nu! Asta nu! a exclamat Marin Sorescu îngrozit. Hai mai bine să continuăm discuţia. Şi să terminăm şi whisky-ul”, a povestit criticul literar.

Marin Sorescu a debutat în lumea literară la vârsta de 28 de ani, cu volumul de parodii „Singur printre poeți”. De-a lungul vieții sale mai publică alte 23 de volume, devenind o figură marcantă a poeziei românești contemporane.

Printre cele mai cunoscute  volume ale sale se numără „Tușiți” (1970), „Suflete, bun la toate” (1972), precum și ciclul de 4 volume intitulat „La lilieci” (1975, 1977, 1980, 1988). S-a  remarcat și în pictură, cu numeroase expoziții în țară și în străinătate. 

După Revoluția română din 1989, a ocupat funcția de Ministru al Culturii în cadrul cabinetului Nicolae Văcăroiu (25 noiembrie 1993 - 5 mai 1995), fără să se fi înscris într-un partid politic.

Nobelul care n-a fost să fie

În 1991, Marin Sorescu a luat Premiul Herder, oferit de Fundaţia germană Alfred Toepfer unor personalităţi culturale din estul şi sud-estul Europei.

Premiul Nobel pentru Literatură i-a scăpat printre degete în 1983, când a fost pe lista scurtă a Academiei Suedeze.

În 1992, Academia Română l-a propus pentru Nobel, după ce a devenit membru titular al Academiei, împreună cu Eugen Simion şi Augustin Buzura. Însă nici atunci n-a ieşit câştigător.

A murit pe 19 februarie 1996 din cauza unei hepatite, într-un spital din Bucureşti.