Ieri şi azi: Corpul, „sursă de înflorire“

Ieri. În primul volum din monumentala lucrare „Istoria corpului", coordonată de Alain Corbin, Jean-Jacques Courtine şi Georges Vigarello, citim: „Din secolul al XVI-lea, începe să-şi facă loc ideea potrivit căreia corpul trebuie menţinut sănătos şi protejat pentru o viaţă cât mai îndelungată. O dovedeşte înmulţirea tratatelor care glorifică în această perioadă corpul sănătos şi evitarea îmbătrânirii sale în

Noua aspiraţie a oamenilor de a-şi prelungi existenţa pământească nu poate fi separată de ideea că viaţa în lumea aceasta nu este neapărat o vale a lacrimilor, aşa cum susţin unele discursuri rigoriste. Acest optimism şi voinţa umană de a convinge soarta potrivnică stau la baza culturii urbane a Renaşterii. În acest context, corpul, departe de a fi un loc al pierzaniei, poate deveni o sursă de înflorire, lucru pe care îl exprimă, în felul ei, etica protestantă. Decuplarea vieţii de moartea urmată de Judecata de Apoi produce o ruptură esenţială în cultura occidentală. (...) Pentru protestanţi, important este să i se dea celui sau celei care se află în situaţie critică mijloacele de a-şi depăşi problemele şi de a-şi învinge angoasele, de a-şi accepta soarta, dar nu pentru a abandona partida, ci, dimpotrivă, pentru a învăţa să devină stăpân(ă) pe sine şi, în felul acesta, să se autodepăşească.

Pietatea şi lupta împotriva vitregiilor sorţii şi a suferinţei devin o practică dătătoare de forţă. În această perspectivă, corpul nu este nici devalorizat, nici constrâns în mod abuziv. A-i aduce alinare şi a-l vindeca în caz de boală constituie un obiectiv nobil: sănătatea, absenţa suferinţelor fizice sau morale sunt condiţii necesare pentru înflorirea persoanei. Este o poziţie diametral opusă celei din discursul autorităţilor catolice, care insistă atât de mult pe natura nefericită a fiinţei create. O dovedeşte exemplul femeii în durerile facerii, ale cărei suferinţe sunt prezentate de Biserică drept preţul ce trebuie plătit pentru păcatul Evei".

Azi. Un optimism hrănit de evoluţia ştiinţei şi a tehnologiei din ultimele secole, precum şi o „voinţă umană" aproape universal răspândită stau şi la baza culturii urbane contemporane. Aceasta este, însă, numai parţial determinată de apartenenţa la o anumită religie. Europa şi America mileniului III constituie spaţiul predilent al unor oameni pentru care sănătatea şi aspectul corpului au devenit ele însele un fel de religie, iar autodepăşirea (inclusiv cea care ar implica sfidarea legilor biologiei) s-a transformat în scop general, indiferent de religia îmbrăţişată.

Grija pentru trup a devenit, pentru trăitorii din secolul XXI, o obsesie. Dovezile există la tot pasul - de la chirurgia estetică, din ce în ce mai solicitată, şi de la practicarea în scop medical şi estetic a exerciţiului fizic la milioane de volume despre „cum să-ţi menţii sănătatea", „cum să arăţi bine fără să apelezi la minunile chirurgiei", „cum să ai un ten perfect", cum să.... Iată câteva titluri dintre sutele publicate în România ultimilor ani şi achiziţionate de un număr remarcabil de cititori care caută leacuri: „Să îmbătrânim sănătos - cum să-ţi păstrezi tinereţea fizică şi spirituală", „Planul sănătăţii perfecte. Programul alimentar care vă menţine suplu", „Secretele longevităţii. Ghid de terapie naturistă", „Arată cu 10 ani mai tânără".

Literatura practică se numără printre genurile cele mai consumate de un public animat, în mod paradoxal, de dorinţa încrâncenată de a ieşi în lume şi de a funcţiona în societate într-o anumită formă, cea standardizată de mass-media şi acceptată fără discernământ de „omul recent". Trupul arătos reprezintă nu numai o „cheie a succesului", ci chiar o imagine generalizată a acestuia. Calea spre „înflorirea persoanei", cum se spune în pasajul citat, nu mai este de mult doar „absenţa suferinţelor fizice şi morale".

În efortul natural de a se integra armonios într-o societate care nu dezminte  forţa imaginii-standard, deşi este o expresie a diversităţii, contemporanul, indiferent de Dumnezeul în care crede sau nu, are nevoie de mult mai mult. Jucând după reguliile lumii în care trăieşte, trebuie să-şi confecţioneze o imagine care să se ridice la un standard. Impus din exterior, acesta ajunge să fie autoimpus. Standardul nu iubeşte cearcănele, de exemplu. Prin urmare, fiecare alege să le arate sau ba. Cei mai mulţi preferă  prima variantă.